Viaţa după bomba atomică

6 august Hiroshima, 9 august Nagasaki… Au trecut 67 de ani de la momentul zero, de cînd Japonia a trecut prin experienţa bombelor atomice. Poate asta ar trebui să aşeze altfel discuţiile de acum despre Fukushima şi viitorul centralelor nucleare.

Noi am ajuns la Hiroshima în ianuarie anul ăsta – cu noaptea-n cap, am coborît buimaci din autobuz, ne-am urcat în tramvai şi, după ce-am băut o cafea prelungită, ne-am dus direct la Domul atomic. Am ajuns pe la 8 dimineaţa, pe un ger de crăpau pietrele şi îngheţau degetele pe butonul de la aparatul foto, dar cu cerul senin.

Am coborît din tramvai exact la dom:

Zidurile domului – de fapt, zdrenţele de zid rămase după explozie – creează o atmosferă bizară: totul pare o construcţie neterminată, dar cu un aer cumplit de sumbru… Nici măcar în bătaia soarelui impresia nu e mai plăcută – domul pare complet nelalocul lui în peisaj…

În acelaşi timp, însă, domul aduce aminte de zilele teribile cînd era, practic, singura construcţie rămasă în picioare într-un pustiu întunecat de moloz şi cenuşă. Pozele de imediat de după explozie sînt cutremurătoare…

Am lăsat în urmă domul şi am trecut podul pe insula pe care se află parcul memorial, cel în care se ţin în fiecare an pe 6 august ceremoniile de comemorare a bombardamentului. Cer senin, multe flori şi porumbei:

Din parc, am ajuns la muzeu şi, după cîteva minute, ni s-a făcut pielea de găină. Am rămas fără grai şi ne-am plimbat năuci printre exponate, din ce în ce mai încrîncenaţi şi mai obosiţi. Cred că nu sînt cuvinte în nici o limbă care să descrie stările prin care poţi să treci în muzeul atomic de la Hiroshima – brusc, ni se încercănaseră ochii, ni se încleiaseră limbile şi începuseră să ne tremure picioarele.

Într-un colţ, agăţată sus, deasupra capetelor noastre, o replică a bombei din 1945… ceva mai încolo, un mănunchi de sticle sudate împreună din pricina suflului fierbinte al exploziei… apoi, o fotografie cu treptele unei clădiri pe care rămăsese imprimată umbra nucleară a unui om ţintuit acolo la deflagraţie… şi, nu în ultimul rînd, imaginea cea mai cumplită dintre toate, cea cu femeia care îşi dezvăluie cicatricile de pe trup: ţesătura hainei pe care o purta pe 6 august, rămasă în carne…

Oribil. Incredibil. Ştiu, am auzit / citit şi teoria cum că japonezii meritau asta pentru toate atrocităţile pe care le-au comis şi ei în război în numele co-prosperităţii… oare chiar aşa să fie? That’s not the point, după părerea mea. Chiar nu cred că oamenii din Hiroshima şi Nagasaki meritau aşa ceva.

La ora actuală, în Japonia mai sînt vreo 200.000 de supravieţuitori ai atacurilor atomice – din ce în ce mai puţini în fiecare an. Oamenii ăştia sînt istorie vie, poartă în ei un trecut atît de greu încît am avea extrem de multe de învăţat de la ei; mă întreb uneori dacă nu cumva amintirea lui august 1945 nu se va stinge odată cu ei, cîndva… Cîteodată îmi vine greu să înţeleg de unde avem noi – rasa umană – tupeul să ne jucăm de-a centralele nucleare cînd ştim ce pot face cîţiva atomi scăpaţi de sub cotrol.

Iar Japonia, care e singura ţară care a trecut prin monstruozităţile Hiroshima şi Nagasaki, are acum de-a face şi cu Fukushima. Poate e o lecţie de învăţat în asta.

***

Dacă mai aveţi putere, am pus mai multe poze pe Facebook.

–––

PS: Scriind postul ăsta,  mi-am adus aminte de un film excelent în care, într-un plan secund, se face referire şi la viaţa în Hiroshima după bomba atomică: Hiroshima, mon amour, regizat de Alain Resnais în 1959, cu Emmanuelle Riva şi Eiji Okada (岡田英次). Povestea e simplă: ea, actriţă, ajunge în Japonia pentru o filmare; la Hiroshima, îl cunoaşte pe el, arhitect – filmul prezintă ultimele 36 de ore ale relaţiei dintre ei… Cu alte cuvinte, destrămarea.

În prima parte apar imagini cu supravieţuitori ai bombardamentului atomic şi ai ploilor nucleare de după, relatate sec de o voce din off, ceea ce face ca dramele oamenilor să fie cu atît mai cumplite.

Pe scurt, un film Nouvelle Vague clasic; dacă aveţi răbdare, iată-l:

Caligramele lui Eiji Yoshikawa

Zilele trecute, pe o ploaie măruntă şi rece, am trecut întîmplător pe lîngă un muzeu despre care nici măcar nu ştiam că există: Muzeul Memorial Noma al editurii Kōdansha. În faţa porţii, un afiş mare care anunţa o expoziţie memorială dedicată lui Eiji Yoshikawa 吉川英治, unul din cei mai populari scriitori japonezi din secolul XX. Cum nu mă grăbeam nicăieri şi voiam şi să mă adăpostesc niţel de ploaie, am intrat să văd expoziţia.

Mărturisesc că nu ştiam / ştiu mare lucru despre Yoshikawa: am citit o singură carte de-ale lui, Miyamoto Musashi, care a fost ok ca lectură, dar nu m-a impresionat, probabil pentru că pur şi simplu nu e genul meu. (În paranteză fie spus, ediţia română a cărţii era expusă în vitrina cu traduceri din muzeu.) Ştiam că a fost unul dintre scriitorii cu foarte mare priză la public şi înainte şi după război, şi că a fost foarte prolific – romane, eseuri, poezie, scenarii de film etc.

Am aflat acum, la expoziţie, şi că a fost un bon viveur pasionat de golf, de hipism, de bancheturi, de întîlniri cu prietenii scriitori şi, în general, de tot ce înseamnă micile plăceri ale vieţii. Am văzut o sumedenie de fotografii-document în care Yoshikawa era peste tot zîmbitor, senin, împlinit.

Ultima sală din muzeu a fost de fapt sala comorilor: în ea erau expuse o serie de evantaie scrise şi / sau desenate de Yoshikawa de-a lungul vieţii – un soi de caligrame, scurte poeme (unele haiku-uri), mici bucăţi de proză sau mini-observaţii lumeşti notate cu pensula în tuş negru. Toate evantaiele erau atît de simple (doar alb şi negru, nimic mai mult) şi atît de frumoase încît pe mine unul m-au făcut să-l privesc pe autor cu alţi ochi. Chiar dacă n-ar fi scris nimic altceva în rest, caligramele astea ca nişte pastile de viaţă concentrate fac din Yoshikawa un scriitor mare. Sincer.

Cel mai mult mi-a plăcut un evantai care are desenată în mijloc ideograma pentru poartă (mon 門), mărginită de un gard simplu, stilizat; în dreapta, e scris în hiragana yasashii (simplu, uşor), iar în stînga mutsukashii (greu, complicat). Şi, apoi, sigiliul lui Yoshikawa. Atît:

Mi se pare extrem de simplu şi extrem de profund în aceaşi timp. Concis, ca multe alte poezii din literatura tradiţională japoneză, dar şi cu o mulţime de sensuri ascunse. La urma urmei, fiecare dintre noi poate citi poemul în cheie proprie, nu? 🙂 Plus că asocierea dintre literă şi desen e fascinantă.

Promit să mai citesc Yoshikawa.

––––––––––––––-

PS: Poza de mai sus cu evantaiul nu-mi aparţine (evident, fotografiatul era interzis în muzeu), ci e luată de aici, de pe blogul unul fan.