Category Archives: artă

La vînătoare…

Din ziua cînd vîntul de toamnă a bătut prima oară, frunzele din vîrfurile copacilor de pe piscul Otowa cel vîntos au prins a se-nroşi…

秋風の/吹きにし日より/音羽山/峰のこずゑも/色づきにけり

Aşa sună o poezie clasică celebră*, de pe vremea cînd japonezilor abia începuse să le vibreze sufletul la frunzele roşii de arţar… Momiji (紅葉), cum le spuneau odinioară.

Pe vremuri, împăratul şi suita de la curte – nobili, miniştri de stînga şi de dreapta, dregători, sfetnici, curtezane, poeţi, caligrafi, pictori şi nenumăraţi alţii – îmbrăcaţi toţi în kimono-uri roşcate în douăsprezece straturi foşnitoare, porneau în alai, cu zarvă mare şi zvon de petrecere, să vadă dacă a venit toamna… Pe muntele Hiei, la Sagano, la Arashiyama, la templul Kiyomizu, la Iwakura, peste tot pe unde arţarii începeau să ruginească. Se opreau, luau încet crengile în palme să vadă de aproape frunzele zimţate şi zdrenţuite, după care le admirau scuturîndu-se, semn al efemerităţii şi fragilităţii. Şi apoi începeau să curgă valuri de sake în cupe şi poezii din vîrfurile de pensulă… „Vînătoare de momiji” se numea asta, momiji gari (紅葉狩り). Simbolic şi atît de frumos.

În timp, poeziile s-au sedimentat în fel şi fel de culegeri şi antologii – puţină lume la mai ştie / înţelege acum, dar au rămas. Şi au rămas şi momiji, peste tot în Japonia cea plină de arţari. Aşa că am pornit şi noi, de mai bine de-o săptămînă, la vînătoare…

Ichō namiki

Însă, înainte de arţari, am trecut să vedem copacii de ginkgo (biloba pe numele întreg, ichō 銀杏 în japoneză). În Tōkyō există o stradă spectaculoasă pe lîngă parcul Meiji Jingū Gaien, mărginită de 1.600 de arbori:

Printre curioşi, o doamnă cu kimono asortat, ieşită parcă direct din stampele de odinioară:

 Covorul de frunze, efemer – trecutul…

…şi viitorul:

Abia apoi ne-am încumetat spre arţari.

Kosihikawa Kōrakuen

Un parc superb, pitit între betoane şi parcă strivit de un Tōkyō Dome gigantic – una dintre cele două grădini rămase încă din perioada Edo, amenajată de doi dintre daimyō din clanul Tokugawa. Plin, deja, de arţari roşii ca focul…

… sau abia ruginiţi:

Momiji, iarbă verde, crîmpeie de soare, apă limpede şi clădiri de beton şi sticlă…

Chinzansō

Am mai scris la un moment dat despre Chinzansō, grădina cu cireşi şi nunţi. E frumoasă şi toamna, într-un dezmăţ de culori:

Aici am vînat momiji după moda din vechime, am luat frunzele delicate în palmă:

Şi apoi le-am urmărit scuturîndu-se efemer…

De sus, de lîngă pagodă, arţarii ruginii se văd împletiţi cu pinii şi cu un ginkgo parcă rătăcit de nicăieri: 

Şi aici, o apariţie ireală, de stampe:

Surpriza cea mare, la Chinzansō, a fost un cireş înflorit în decembrie… Simplu:

 Cam asta a fost vînătoarea de anul ăsta. 

* poezia, scrisă de Ki no Tsurayuki (紀貫之), a apărut pentru prima dată în antologia Kokinshū (古今集) – „Culegere de poezii vechi şi noi” – din 905… 

Anunțuri

Personajul Tōkyō

Pe Rinko Kikuchi (菊地凛子) am remarcat-o în Babel, filmul din 2006 al lui Iñárritu, în care joacă rolul unei adolescente surdo-mute. Şi ce rol! Să ai parte de nominalizare la Oscar pentru un film în care nu rosteşti nici măcar un cuvînt…

Am regăsit-o de curînd într-un film independent din 2009, Map of the Sounds of Tokyo, realizat de regizoarea spaniolă Isabel Coixet (aka Miss Wasabi). 

Kikuchi joacă aici rolul unei tinere misterioase – singuratică, tăcută, rece – care se îndrăgosteşte de un spaniol (proprietar al unui magazin de vinuri în Japonia), jucat de Sergi López. De fapt, lucrurile par mai complicate: Ryu (Kikuchi) munceşte nopţile în piaţa de peşte, somnolează letargic peste zi şi, în timpul liber, e asasin plătit – aşa ajunge să-l cunoască pe David (López), pe care trebuie să-l ucidă la comanda unui om de afaceri cu legături mafiote, tatăl fostei iubite a lui David – iubită despre aflăm că tocmai s-a sinucis în prima scenă din film. Evident, Ryu nu-şi mai poate onora comanda, ba chiar începe să se transforme treptat: zîmbeşte, faţa i se luminează şi aura de singurătate pare să i se risipească; pînă la urmă, ajunge chiar să-i salveze viaţa lui David, aruncîndu-se în calea glonţului tras chiar de către cel care făcuse comanda de asasinat… Cu alte cuvinte, un fir narativ destul de subţire şi relativ previzibil.

Din păcate, Ryu nu pare deloc plauzibilă în rol de asasin plătit. Kikuchi joacă absolut exemplar, fără cusur, dar joacă în limitele scenariului şi regiei – transformarea ei din ucigaş cu sînge rece în femeie îndrăgostită ar fi fost mai credibilă dacă ar fi apărut pe ici pe colo măcar nişte aluzii la faptele ei de cruzime.

Şi totuşi… Map e un film care merită văzut pentru cel puţin două lucruri: felul în care e descrisă relaţia dintre Ryu şi David şi personajul Tōkyō.

Cei doi, asasinul şi victima, au o relaţie construită din multe tăceri, din multe momente de linişte şi de epuizare. (Şi numai atunci se simt în largul lor, nu şi în scenele de sex, care par oarecum forţate şi fără vlagă sau miză.) Povestea lor pendulează între Bastille, hotelul aproape ireal unde ajung încă din prima seară, şi cimentul rece pătat de sînge imposibil de spălat de la Tsukiji. Şi nici măcar nu-şi ştiu numele unul altuia.

Iar apoi… personajul Tōkyō. Construit din vîjîit de roţi de tren, sorbituri de tăieţei, şuierat de vînt prin spaţiile milimetrice dintre clădiri, voci rămase din perioada Edo, vocea blîndă a naratorului, anunţurile seci din gări, strigătele entuziaste de fals flashmob, şoapte, zarva din parcurile de distracţii, clinchete de pahare de vin, zgomote de cioburi, sushi, ramen, şi cîte şi mai cîte. Doar de-asta e harta sunetelor din Tōkyō… 

Cred că aşa s-a salvat un film care putea fi ratat magistral. 


Fereastră spre trecut

Old Photos of Japan e un site minunat pe care l-am descoperit de curînd în hăţişul internautic. E, de fapt, o bază de date impresionantă care conţine – după cum îi spune numele – fotografii făcute în Japonia de demult, mai exact între 1860 şi 1930 (perioadele Meiji, Taishō şi Shōwa). Sute, poate chiar mii de fotografii alb-negru şi color, multe dintre ele documente istorice esenţiale despre un trecut destul de tulbure şi agitat, cînd Japonia ieşea din perioada feudală şi îşi căuta un loc la masa modernităţii.

Fotografiile – care fac parte din arhiva lui Kjeld Duits, un jurnalist olandez stabilit de 30 de ani în Japonia – sînt sistematizate impecabil, împărţite în cîteva categorii extrem de clare (Periods, Themes, Places, Photographers şi Medium), ceea ce face ca orice căutare să fie floare la ureche. Mai mult, pozele nu sînt pur şi simplu aruncate de-a valma pe site, ci fiecare dintre ele are cîte o explicaţie – mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, în funcţie de resurse – despre loc, temă, fotograf etc. Ceea ce înseamnă ore întregi de cercetare şi documentare din partea celor care se ocupă de site.

Am petrecut cîteva ore bune răsfoind pagină după pagină şi delectîndu-mi privirea cu Japonia din trecut… fotografiile astea sînt adevărate comori :P, deschid larg fereastra către o perioadă cînd viaţa curgea altfel – nu neapărat mai bine sau mai rău, ci pur şi simplu altfel. Cînd oamenii păreau să aibă alte priorităţi şi erau mai senini.

Site-ul are şi un geamăn în japoneză, pe care actualizările par să fie mai frecvente, dar informaţiile şi categoriile sînt aceleaşi.

***

O scenă de familie, tihnită:

Kobe, 1906 • New Year Celebrations 9
The first meal of the year, includes a soup called zoni, which features mochi, seen being made in New Year Celebrations 2. This image is part of The New Year in Japan, a book published by Kobe-based photographer Kozaburo Tamamura in 1906. Click on Read Full Article to read the original text that accompanied this image.

Un instantaneu din Yoshiwara 吉原, cartierul cu felinare roşii:

Tokyo 1890s • Prostitutes in Cage
Prostitutes behind a window in the Yukaku (red light district) of Yoshiwara in Tokyo. Prostitutes from less expensive brothels were seated behind wooden latticed windows called harimise (張り見世). As a result of intense international pressure, putting prostitutes on display in harimise was prohibited in 1916. For more information about how Yoshiwara worked, read Tokyo 1910s • Yoshiwara Prostitutes and Tokyo 1900s • Yoshiwara Omon. Click Prostitution (Themes) to see all photos of prostitution in Japan.

O căpetenie ainu:

1900s • Ainu Chief
An Ainu chief in traditional clothing. For more information about Ainu, click on Ainu under Themes.

Şi clădirea gării din Tōkyō:

Tokyo 1920s • Tokyo Station
Located in the Marunouchi business district of Tokyo, near the Imperial Palace grounds and the Ginza commercial district, Tokyo Station was designed by architect Tatsuno Kingo to celebrate Japan’s victory in the Russo-Japanese War. Unfortunately, the beautiful domes and the top floor were destroyed during fire-bombings on May 25 and June 25, 1945.

Gara din Tōkyō tocmai ce-a fost redeschisă de cîteva zile, după lucrări de restaurare care au durat ani buni – a fost refăcută după planurile iniţiale, ceea ce înseamnă că domurile au reapărut. Poate reuşim să o vizităm cît de curînd şi să facem o suprapunere then & now


Bondo. Je-muzu Bondo.

Astăzi se pare că e ziua lui 007, căci se împlinesc 50 de ani de la lansarea primului film din serie – Dr. No, din 1962, cu Sean Connery ca James Bond. Şi tot astăzi se lansează şi cel mai recent film, Skyfall, al treilea cu Daniel Craig.

Văzînd toată zarva de pe net (concursuri cu ‘jde premii pe site-ul oficial) şi din presă (de pildă un soi de centerfold în Asahi Shinbun) din jurul lui 007, mi-am adus aminte de anii de facultate, cînd făceam cu un bun prieten sesiuni de vizionări de filme întinse cîteodată şi pe 24 de ore dintr-un foc…  Ne adunam vinerea seara, la oră fixă, ne făceam încălzirea cu Dosarele X, mai ronţăiam un chips, mai fumam o ţigară cît mai stăteam de vorbă despre mersul lumii şi apoi scoteam artileria grea: filme după filme, de la capodopere clasice pînă la comedii grosiere, de la acţiune cu sînge pe pereţi pînă la low budget-uri atît de independente încît nu auzise nimeni de ele. Haleam (aproape) orice. Nu conta perioada / regizorul / distribuţia / scenariul… film să fie. Prietenul ăsta al meu avea cîţiva pereţi tapetaţi de sus pînă jos cu casete video – nu se inventaseră dvd-urile pe vremea aia – şi, pe măsură ce vedeam cîte un film, ne aminteam de altul şi ne repezeam la raft, îl vîram în aparat şi ne delectam cu el; apoi următorul, şi următorul, şi tot aşa… Din cînd în cînd, cîte o mamă, cîte o soră sau un tată ne întrebau îngrijoraţi dacă mai rezistăm şi dacă nu vrem să ne odihnim, dar noi nu şi nu: rezistam, nu voiam să ne odihnim. N-aveam nevoie de nimic. Doar ne uitam la filme! Cîteodată – pesemne impresionaţi de nebunia noastră – ni se alăturau la cîte o vizionare şi ceilalţi de prin casă, ceea ce făcea lucrurile şi mai plăcute.

După cîte un maraton de-ăsta eram amîndoi zombie şi abia dacă ne trezeam pe luni dimineaţă să mergem pe la şcoli cu ochii cîrpiţi şi minţile aiurea. În timpul săptămînii, filmele văzute în week-end se decantau, se sedimentau şi ne dădeau ghes să vedem altele începînd cu vinerea următoare, imediat după introducerea cu agenta Scully 😛 A fost un soi de ritual care a durat vreo doi ani – cu foarte mici întreruperi – în care ne-am încropit amîndoi o ţîră de cultură cinematografică şi o schemă de scară de valori.

Ei, în perioada cu pricina am văzut şi toată seria Bond. De la primul pînă la cel mai recent de la momentul respectiv (Tomorrow Never Dies, dacă nu mă înşală memoria). Rînd pe rînd, de cîteva ori. Întîi în ordine cronologică, apoi amestecate, în funcţie de ce 007 ne plăcuse mai mult sau de ce Bond girl ne gîdilase privirea… (În paranteză fie spus, cel mai bun Bond mi se pare şi acum Timothy Dalton, deşi n-a făcut decît două filme.)

Cel pe care l-am văzut de cele mai multe ori, de ajunseserăm să-l ştim aproape pe de rost, a fost You Only Live Twice (1967), al cincilea din serie, tot cu Sean Connery. Eu abia mă apucasem de învăţat japoneză şi eram fascinat de tot ce însemna o bucăţică de Japonie, cît de mică – or You Only Live Twice se petrece în Japonia… un adevărat regal! Cînd eram în pană de idei – rarissim – şi ne-ntrebam la ce să ne uităm mai departe, eu votam aproape întotdeauna al cincilea Bond. Nu că Sean Connery ar fi fost vreun actor desăvîrşit (pare chiar plictisit şi blazat şi, oricum, juca mai prost în tinereţe decît la maturitate) sau că povestea plină de suspans ne-ar fi fascinat. Nu. Dar atmosfera aia întunecată şi apăsătoare de Bond + Japonia, cu uşi de hîrtie sparte de cîte-un luptător de sumō zvîrlit cît colo se spionul neînfricat, cu băi termale în care se discută chestiuni de politică mondială, cu străzile cu geisha şi neoane, cu Toyota 2000 GT decapotabilă transformată în Bond car şi cîte şi mai cîte – toate astea ne ţineau lipiţi de ecran.

În japoneză, pe Bond îl cheamă Bondo. Je-muzu Bondo (ジェームズ・ボンド), ca să fim exacţi 😀 Iar You Only Live Twice a devenit 007 wa nido shinu (007は二度死ぬ), adică „007 moare de două ori”, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru… Dar să nu fim cîrcotaşi. Doar e Bond.

Pardon, am vrut să spun Bondo. Je-muzu Bondo. Unde mai pui că în film mai şi rosteşte cîte-o vorbă în japoneză, ca orice agent secret care se respectă.

Poate e bizar, dar pentru mine Sean Connery, Bond şi Japonia sînt pe acelaşi palier. Cred că am ajuns acum aici, parţial, şi datorită lui 007 😛


Ikebana reloaded

În peregrinările internautice de azi, am dat peste site-ul unui maestru de ikebanamaestru florar… maestru de sculptură botanică… Nu prea ştiu cum să-i spun, dar cert e că face diverse opere / aranjamente / instalaţii în care foloseşte flori, ierburi, buruieni, legume, seminţe, muşchi etc. – pe scurt, orice din regnul vegetal. Pe artist îl cheamă Makoto Azuma (東 信), iar unele dintre creaţiile lui sînt chiar faine. Sau cel puţin interesante:

Din ce-am înţeles din documentările mele super-serioase  (=YouTube & diverse alte site-uri :P), Azuma a început toată povestea asta cu sculpturile botanice de la o florărie banală pe care o deschisese în faţa unui supermarket anonim. Şi-a dat seama că japonezii nu au obiceiul de a oferi pur şi simplu flori – de pildă, unei fete cînd o curtezi – şi s-a gîndit că trebuie făcut ceva în privinţa asta.

Aşa au apărut, se pare, primele aranjamente…

Cert e că Azuma n-a făcut niciodată ikebana şi nici nu vrea să facă asta – mie mi se pare că ceea ce creează el se apropie mai degrabă de design interior, arhitectură, urbanism… poate chiar şi sculptură:

Recent, a avut o colaborare cu Perrier-Jouët, celebrul producător de şampanie, care tocmai a lansat o ediţie limitată numită Belle Epoque – Azuma a făcut design-ul pentru sticla specială şi toate celelalte elemente vizuale. Povesteşte despre asta într-un scurt interviu:

Am mai găsit încă un interviu – fără subtitrare, doar în japoneză – în care Azuma vorbeşte despre începuturile carierei lui:

Am văzut pe site-ul lui că are o florărie-atelier în Tōkyō, pe undeva prin Ginza – poate ajungem să-i facem o vizită 😛