Category Archives: anotimpuri

Crăciun fericit!

Săptămîna trecută, cînd am fost la Odaiba, am găsit pe plajă cel mai eco ornament de Crăciun: un brad împodobit şi o sanie a lui Moş Crăciun, ambele făcute din pet-uri reciclate. Lumina blînd-roşcată, nisipul fin, apa limpede şi briza domoală: atmosfera cea mai potrivită pentru sărbători… 🙂

Crăciun fericit!


La vînătoare…

Din ziua cînd vîntul de toamnă a bătut prima oară, frunzele din vîrfurile copacilor de pe piscul Otowa cel vîntos au prins a se-nroşi…

秋風の/吹きにし日より/音羽山/峰のこずゑも/色づきにけり

Aşa sună o poezie clasică celebră*, de pe vremea cînd japonezilor abia începuse să le vibreze sufletul la frunzele roşii de arţar… Momiji (紅葉), cum le spuneau odinioară.

Pe vremuri, împăratul şi suita de la curte – nobili, miniştri de stînga şi de dreapta, dregători, sfetnici, curtezane, poeţi, caligrafi, pictori şi nenumăraţi alţii – îmbrăcaţi toţi în kimono-uri roşcate în douăsprezece straturi foşnitoare, porneau în alai, cu zarvă mare şi zvon de petrecere, să vadă dacă a venit toamna… Pe muntele Hiei, la Sagano, la Arashiyama, la templul Kiyomizu, la Iwakura, peste tot pe unde arţarii începeau să ruginească. Se opreau, luau încet crengile în palme să vadă de aproape frunzele zimţate şi zdrenţuite, după care le admirau scuturîndu-se, semn al efemerităţii şi fragilităţii. Şi apoi începeau să curgă valuri de sake în cupe şi poezii din vîrfurile de pensulă… „Vînătoare de momiji” se numea asta, momiji gari (紅葉狩り). Simbolic şi atît de frumos.

În timp, poeziile s-au sedimentat în fel şi fel de culegeri şi antologii – puţină lume la mai ştie / înţelege acum, dar au rămas. Şi au rămas şi momiji, peste tot în Japonia cea plină de arţari. Aşa că am pornit şi noi, de mai bine de-o săptămînă, la vînătoare…

Ichō namiki

Însă, înainte de arţari, am trecut să vedem copacii de ginkgo (biloba pe numele întreg, ichō 銀杏 în japoneză). În Tōkyō există o stradă spectaculoasă pe lîngă parcul Meiji Jingū Gaien, mărginită de 1.600 de arbori:

Printre curioşi, o doamnă cu kimono asortat, ieşită parcă direct din stampele de odinioară:

 Covorul de frunze, efemer – trecutul…

…şi viitorul:

Abia apoi ne-am încumetat spre arţari.

Kosihikawa Kōrakuen

Un parc superb, pitit între betoane şi parcă strivit de un Tōkyō Dome gigantic – una dintre cele două grădini rămase încă din perioada Edo, amenajată de doi dintre daimyō din clanul Tokugawa. Plin, deja, de arţari roşii ca focul…

… sau abia ruginiţi:

Momiji, iarbă verde, crîmpeie de soare, apă limpede şi clădiri de beton şi sticlă…

Chinzansō

Am mai scris la un moment dat despre Chinzansō, grădina cu cireşi şi nunţi. E frumoasă şi toamna, într-un dezmăţ de culori:

Aici am vînat momiji după moda din vechime, am luat frunzele delicate în palmă:

Şi apoi le-am urmărit scuturîndu-se efemer…

De sus, de lîngă pagodă, arţarii ruginii se văd împletiţi cu pinii şi cu un ginkgo parcă rătăcit de nicăieri: 

Şi aici, o apariţie ireală, de stampe:

Surpriza cea mare, la Chinzansō, a fost un cireş înflorit în decembrie… Simplu:

 Cam asta a fost vînătoarea de anul ăsta. 

* poezia, scrisă de Ki no Tsurayuki (紀貫之), a apărut pentru prima dată în antologia Kokinshū (古今集) – „Culegere de poezii vechi şi noi” – din 905… 


Dintre sute de catarge

Ocean. Munte. Soare. Şi un vapor leneş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Set the Controls for the Heart of the Sun, cum cîntau Pink Floyd pe vremuri, psihedelic…


Mirosurile Japoniei

Casele

Cînd intri prima dată într-o casă japoneză care a stat nelocuită o vreme – fie că e nouă sau veche – îi simţi imediat mirosul. E un amestec de lemn proaspăt combinat cu o acreală uşoară de fier coclit. Nu e un miros pătrunzător, nu te izbeşte… e pur şi simplu acolo, plutind prin camere. Vara, cînd  aerul e încărcat de apă, se adaugă şi mirosul greu de paie umede, de la rogojinile de orez de pe jos, care absorb umezeala şi se umflă uşor.

După vreo două, trei zile, ai senzaţia că mirosul a dispărut, nu-l mai simţi. De fapt, devine pur şi simplu o obişnuinţă – dacă lipseşti cîteva zile, îl regăseşti la întoarcere. E aproape la fel. Parcă mai puţin intens, dar e tot acolo.

Apoi, băile… Cînd treci agale sau în goana bicicletei pe străduţele lăturalnice cu case, n-ai cum să nu simţi mirosul care evadează din băile oamenilor. E un abur efemer, mirosul de apă caldă strînsă într-o baie minusculă combinat cu parfumurile de săpunuri şi şampoane. E mirosul de seară, cînd se întoarce lumea acasă – de imediat după cină pînă înspre miezul nopţii. E mirosul cel mai gălăgios – negreşit, e însoţit de zvon de apă vărsată pe corp sau pe jos, cu plescăituri şi bufnituri. Iarna e mai puternic, adastă mai mult prin aerul rece.

––––––––––––

Orezul

De pe la mijlocul lui august, cînd dă în pîrg orezul, încep să miroase lanurile… E miros de lut reavăn, parcă puţin aspru. Natural, sincer. Nu are nimic din greutatea tatami-ului îmbibat de apă.

Pluteşte jos, aproape de pămînt, amestecat cu foşnet de paie uscate, galbene şi cu orăcăieli răzleţe de broaşte. 

––––––––––––

Măslinul dulce

De pe la sfîrşitul lui septembrie, de prin curţi încep să se iţească nişte flori mici, portocalii, strînse în ciorchine şi adunate pe crengi lungi, care se întind peste gard, în stradă. Sînt mărunte şi comune, genul de flori pe care nu dai doi bani. Ăsta e măslinul dulce – sau parfumat, cum mai e alintat 🙂 Kinmokusei (金木犀), îi spun japonezii.

Dar cînd treci pe lîngă florile astea pipernicite, nu poţi să nu te întrebi ce miroase… Ce miroase atît de bine? De unde e parfumul ăsta? Dulce, dar nu greţos. Pătrunzător, dar nu apăsător. Revigorant. Apare din senin şi dispare imediat, după cîţiva paşi. 

E ca un soi de bubble imens, un halou de parfum dulce în jurul unui arbust impersonal. Cîteodată, îţi vine să te-opreşti pe lîngă el cîteva secunde, ca să simţi mirosul mai bine…


A venit, a venit toamna…

La finalul buletinului de ştiri NHK, dialog între prezentator şi fata cu prognoza meteo:

– Cum o să fie vremea în zilele următoare, Cutare-san?

– A, păi aşa şi pe dincolo, blabla, vă spun imediat detaliile…

Şi apoi, după publicitate, începe să ne spună detaliile – pe scurt, a venit toamna. Ştim asta din trei semne, continuă Cutare-san: în primul rînd, au scăzut temperaturile pînă pe la 20 de grade; apoi, taifunurile se ţin lanţ – întîi numărul 17, apoi 19; şi, last but not least… au apărut libelulele roşii! Akatonbo (赤蜻蛉). Akatonbo, de altfel, e kigo (季語 – cuvînt care marchează anotimpul) pentru toamnă în haiku.

Ridic mirat privirea din ecran şi îmi aduc aminte că, într-adevăr, de cîteva zile şi grădina noastră e plină de libelule roşii. Deci e limpede. Ce mai tura-vura, chiar a venit toamna… Poate scriu şi eu un haiku.