Category Archives: hai-hui

Dintre sute de catarge

Ocean. Munte. Soare. Şi un vapor leneş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Set the Controls for the Heart of the Sun, cum cîntau Pink Floyd pe vremuri, psihedelic…

Anunțuri

Muntele-ferăstrău…

… sau despre nemărginirea mării, a munţilor şi a înţelepciunii lui Buddha 😛

Săptămîna trecută, la ideea şi din iniţiativa lui Horea, am hotărît să tragem o fugă la munte – mai exact, la muntele Nokogiri, aflat pe peninsula Bōsō din prefectura Chiba. Tocmai de partea cealaltă a Golfului Tōkyō. (Nokogiri 鋸 înseamnă ferăstrău – numele vine de la creastă care, văzută din depărtare, pare să  aibă zimţi ascuţiţi.)

Zis şi făcut. Duminică ne-am trezit cu noaptea-n cap la o oră decentă, ne-am reunit pe la 9 jumate trecute fix la Takadanobaba şi am pornit la drum: tren → alt tren pe altă linie → autobuz → feribot – preţ de aproape două ore, timp în care am sporovăit întruna cîte-n lună şi-n stele. Cînd am coborît de pe feribot, eram deja la poalele muntelui, aşa că ne-am dus glonţ spre teleferic, ca să urcăm pînă-n vîrf. Vîrf la ameţitoarea altitudine de… 330 de metri! Am strîmbat un pic din nas că ce munte-o mai fi şi ăsta la 300 de metri, abia dacă-i un deal mai răsărit… Doar că febra musculară care s-a instalat pe seară ne-a confirmat că e munte pe bune, cu prăpăstii, păduri, povîrnişuri şi toate celelalte ingrediente 😀 Dar să nu divaghez, că pînă la febra musculară mai e mult.

Telefericul, vechi şi scîrţîitor, avea un farmec aparte, de perioadă Shōwa, de nostalgii dintr-o Japonie veche. Pînă şi biletele: semănau leit cu tichetele alea oribile de carton maroniu de la CFR-ul de pe vremuri – poate mai există şi acum, prin haltele prăfuite de la ţară… Oricum, telefericul ăsta nici pe departe să fi fost vreo minune a tehnologiei, avea vopseaua sărită pe-alocuri şi pete de rugină plasate discret, pe la încheieturile strategice:

Faza cea mai amuzantă din scurtul drum cu telefericul a fost cînd, imediat după ce s-au închis uşile, o tanti doamnă la vreo cincizeci de ani s-a apucat din senin să recite POEZIA… Adică ce vedem în stînga şi-n dreapta, cum se cheamă vîrful sau rîul cutare, de cînd datează hardughia ş.a.m.d., mă rog, toate informaţiile de cuviinţă pentru un turist bine informat. Doar că n-o asculta nimeni. Era imposibil s-o asculţi sau să înţelegi ce spune, nu atît din pricina vocii piţigăiate şi ascuţite care sfîşia orice timpan sănătos, cît – mai ales – din cauza tonului de robot cu care recita poliloghia cea fără de sens. Inflexiune zero. De fapt nu, nu inflexiune zero, ci inflexiune metalică, dogită, atît de artificială încît noi am rămas muţi de uimire, stupefiaţi că mai poate exista aşa ceva în secolul 21. Auzind-o, mi-am adus aminte că, pînă nu demult, fiecare lift mai cu ştaif (= de pe la hoteluri, mall-uri etc.) din Japonia era echipat cu cîte o liftieră, care nu era simpatică şi hîtră precum doamnele cu ghergheful veşnic de la Lăptărie, ci automatizată şi depersonalizată… Dar divaghez din nou.

Din cabină, peisajul arăta cam aşa:

Mult verde, mult albastru, munte, pădure, mare, valuri… şi aer curat.

Ne-am scoborît din teleferic şi gata, urcaserăm muntele – eram deja aproape de vîrf 😛 Am ieşit pe platforma de deasupra ca să ne odihnim o ţîră şi să facem, ca tot turistul, poze cu panorama:

Ne-am împleticit cu un grup mare de japonezi care-şi făceau portrete de familie şi care ne-au răspuns la japoneza politicoasă cu engleza monosilabică specifică şi ochii mari de uimire („Wow! Străini pe Nokogiri! Cum or fi ajuns aici?”), după care ne-am încumetat vajnici spre vîrf. Am ajuns după 3 minute şi ne-am oprit iar să ne tragem sufletul şi să mai facem o poză ca să imortalizăm obiectivul proaspăt atins:

După cum se vede, eram deja la 329 de metri… din fericire, muntele abia începea. Am luat-o la vale pe nişte trepte uriaşe cu lespezi de piatră neagră presărate cu frunze ruginii şi smocuri de iarbă verde – sună a poezie, dar chiar aşa era – pînă am ajuns la intrarea în complexul de temple budiste; am plătit repede taxa şi am reînceput imediat urcuşul. Am trecut întîi prin nişte chei înguste săpate matematic în stîncă (muntele a fost la un moment dat carieră), am lăsat de-a stînga noastră o scară misterioasă înfundată în hăţişul pădurii, acoperită de muşchi verde şi protejată de o mătură abandonată…

…după care am ieşit într-un soi de luminiş unde am dat de prima statuie a lui Buddha: Kannon-cea-de-o-sută-de-picioare (百尺観音), sculptată direct în stîncă într-un soi de firidă gigantică (Kannon e singura reprezentare feminină a lui Buddha, zeiţă a îndurării / compasiunii):

Spre stînga, din acelaşi luminiş (de fapt, o căldare de munte între pereţi verticali) se zărea, scăldată în soare, stînca suspendată numită – atît de poetic 😀 – jigoku nozoki (地獄覗き), adică „locul de unde se întrezăreşte iadul”. Fain nume.

Între timp însă, în faţa lui Kannon se instalase la fotografiat o don’şoară cu mîţa-n sac (la propriu); poza pentru prietenul ei în spandex, aşa că i-am făcut şi eu un snapshot pe ascuns:

Ne mai întîlniserăm cu ei şi în vîrf, unde scoseseră pisica din cuşca portabilă să se pozeze dimpreună cu ea, cu Yokohama pe fundal. Acuma, ce să zic… după cum am mai recunoscut, noi sîntem mari iubitori de mîţe, da’ asta ni s-a părut un pic prea de tot, să vii cu jivina la munte închisă într-o chestie întunecată din care să-i scoţi botul la aer numai ca să facă frumos la cîte-o poză…

Am lăsat în urmă cuplul cu mîţa şi am luat-o în sus pe trepte spre gura iadului 😀 (În paranteză fie spus, am zis bine „trepte”, căci din păcate peste tot erau amenajate trepte de beton, să nu cumva să se luxeze vreo gleznă preţioasă pe o potecă naturală, adevărată. Ăsta ar fi marele minus la muntele ăsta – şi la atîţia alţii din Japonia, de altfel – că era prea amenajat, prea „turistizat”, prea artificial. Trepte egale de beton, balustrade lucioase de oţel, prea septic, prea îngrădit.)

După un urcuş lung şi abrupt – cît să provoace febra musculară pomenită mai sus – am ajuns la o platformă de observare de unde se vede stînca iadului de mai aproape. Era înghesuială mare, toată lumea făcea naveta între platformă şi stîncă să fotografieze prieteni / familie / peisaje; de bună seamă, exact asta am făcut şi noi:

Ne-am mutat apoi pe stîncă şi am aruncat o privire (nozoki :P) în iad; n-am văzut cazanele şi flăcările, poate or fi stinse în noiembrie pentru renovare…

După ce ne-am făcut plinul de aer curat şi privelişti spectaculoase, am pornit mai departe pe trepte în jos, prin pădure. Am trecut la un moment dat pe lîngă o mini-grotă săpată în stîncă şi umplută cu statui ale lui Buddha în diverse ipostaze şi postúri – o alveolă îngrădită, în care parcă şi soarele se sfia să intre:

Şi am ieşit în cele din urmă în poiană… unde l-am regăsit din nou pe Buddha, de data asta în ipostază de Yakushi (薬師), zeul vindecător care ţine în mînă bolul în care sînt ascunse poţiunile tămăduitoare. Gigantic, impunător, sculptat direct în piatră pe un versant de munte, parcă şi mai maiestuos proiectat pe cerul albastru cu zdrenţe albe de nori:

După Kannon, Yakushi… e destul de rar ca mai multe ipostaze ale lui Buddha să fie puse laolaltă într-un singur templu, de obicei sînt separate. Îndurare şi vindecare pe acelaşi munte.

În stînga poienii, un altar minuscul dedicat lui Jizō (地蔵), un boddhisattva extrem de popular în Japonia, considerat protector al copiilor, al mamelor, dar şi al călătorilor. „Altar” e mult spus, pentru că nu exista o construcţie propriu-zisă, ci doar cîteva felinare şi urne aşezate direct pe pămînt, pe iarbă, pierdute practic într-o mare de minuscule amulete Jizō albe, cumpărate de la templu şi aşezate / aruncate acolo de vizitatori. Oricum, spectaculos, aproape magic:

Ne-am cumpărat şi noi o amuletă, să ne vegheze casa 🙂

Am lăsat poiana în urmă şi ne-am continuat coborîrea fără peripeţii – ne-am plimbat printre pavilioane de templu, porţi uriaşe de lemn, mini-statui de animale sfinte, plase uriaşe cu păianjeni pe măsură (de-un lat de palmă), multe frunze ruginii căzute şi foşnet de pădure. La un moment dat, am dat peste o casă de ceai pitită într-un colţ, care ne-a ridicat nişte semne de întrebare, dar în afară de asta nimic nu ne-a tulburat liniştea. Nu mai era ţipenie de om în jur, pesemne că toţi vizitatorii de retrăseseră spre parcări sau spre teleferic – eram singuri.

Într-un tîrziu, am ajuns la poalele muntelui, la şosea. Şi, dincolo de şosea, întinsă în depărtare, nemărginită, MAREA… Oceanul. Golful Tōkyō. Valuri albe, înalte, şi soarele aproape de asfinţit.

Fireşte că n-am rezistat şi ne-am năpustit toţi pe plajă ca apucaţii, alergînd şi chiuind; în cîteva secunde, ne scoseserăm deja bocancii, ne suflecaserăm pantalonii şi ne vîrîserăm cu picioarele în apă. Ne-am relaxat şi ne-am bucurat în tihnă – apa era caldă, surprinzător de caldă pentru noiembrie… şi nu erau alge, ci doar spuma albă şi pufoasă a valurilor sparte pe nisip.

Ne-am relaxat atît de mult încît, la un moment dat, un val mai nărăvaş era cît pe ce să ne şterpelească bocancii – abia i-am salvat 😛 Nu că ne-ar fi părut rău să-i pierdem, ar fi fost doar ceva mai complicat cu drumul înapoi pînă acasă.

După bălăceală, ne-am hotărît s-o luăm pe jos spre port, ca să luăm feribotul înapoi. Eram liniştiţi, zîmbitori şi încărcaţi la maxim cu energie de la munte, de la Buddha cel milostiv şi tămăduitor şi de la valurile oceanului. Am mers aproape o oră la pas destul de întins, cu maşinile trecînd milimetric pe lîngă noi prin tuneluri, oprindu-ne din cînd în cînd să mai facem cîte o fotografie cu valurile, cu stîncile negre sau cu apusul. Şi apoi, drumul spre Tōkyō: iar feribot → autobuz → tren → tren pe altă linie, pînă la Takadanobaba, unde am ieşit pe lîngă gară să mîncăm ceva. Ne-am oprit într-o crîşmă în ideea unei cine rapide, dar ne-am luat cu vorba, cu poze, poveşti, glume şi bîrfe – pe cînd ne-am dezmeticit, ne-am dat seama că eram acolo deja de vreo trei ceasuri şi a trebuit să plecăm în trombă ca să mai prindem cîte un tren spre casă…

A fost o zi tare faină.

***

De bună seamă, am pus mai multe poze pe Facebook.


Semn de întrebare

În prefectura Chiba, de partea cealaltă a Golfului Tōkyō, un mini-munte care tîşneşte parcă din mare; stîncos, abrupt, brăzdat de galerii de mină vechi, acoperit de păduri încă verzi. Genul de loc care nu e trecut în ghidurile turistice pentru străini.

La coborîre, pe o potecă pierdută printre copaci, dăm de o casă de ceai pitită într-un colţ. La intrare, un panou:

Inscripţia Tea set în engleză e acoperită…

Oare de ce?


Mirosurile Japoniei

Casele

Cînd intri prima dată într-o casă japoneză care a stat nelocuită o vreme – fie că e nouă sau veche – îi simţi imediat mirosul. E un amestec de lemn proaspăt combinat cu o acreală uşoară de fier coclit. Nu e un miros pătrunzător, nu te izbeşte… e pur şi simplu acolo, plutind prin camere. Vara, cînd  aerul e încărcat de apă, se adaugă şi mirosul greu de paie umede, de la rogojinile de orez de pe jos, care absorb umezeala şi se umflă uşor.

După vreo două, trei zile, ai senzaţia că mirosul a dispărut, nu-l mai simţi. De fapt, devine pur şi simplu o obişnuinţă – dacă lipseşti cîteva zile, îl regăseşti la întoarcere. E aproape la fel. Parcă mai puţin intens, dar e tot acolo.

Apoi, băile… Cînd treci agale sau în goana bicicletei pe străduţele lăturalnice cu case, n-ai cum să nu simţi mirosul care evadează din băile oamenilor. E un abur efemer, mirosul de apă caldă strînsă într-o baie minusculă combinat cu parfumurile de săpunuri şi şampoane. E mirosul de seară, cînd se întoarce lumea acasă – de imediat după cină pînă înspre miezul nopţii. E mirosul cel mai gălăgios – negreşit, e însoţit de zvon de apă vărsată pe corp sau pe jos, cu plescăituri şi bufnituri. Iarna e mai puternic, adastă mai mult prin aerul rece.

––––––––––––

Orezul

De pe la mijlocul lui august, cînd dă în pîrg orezul, încep să miroase lanurile… E miros de lut reavăn, parcă puţin aspru. Natural, sincer. Nu are nimic din greutatea tatami-ului îmbibat de apă.

Pluteşte jos, aproape de pămînt, amestecat cu foşnet de paie uscate, galbene şi cu orăcăieli răzleţe de broaşte. 

––––––––––––

Măslinul dulce

De pe la sfîrşitul lui septembrie, de prin curţi încep să se iţească nişte flori mici, portocalii, strînse în ciorchine şi adunate pe crengi lungi, care se întind peste gard, în stradă. Sînt mărunte şi comune, genul de flori pe care nu dai doi bani. Ăsta e măslinul dulce – sau parfumat, cum mai e alintat 🙂 Kinmokusei (金木犀), îi spun japonezii.

Dar cînd treci pe lîngă florile astea pipernicite, nu poţi să nu te întrebi ce miroase… Ce miroase atît de bine? De unde e parfumul ăsta? Dulce, dar nu greţos. Pătrunzător, dar nu apăsător. Revigorant. Apare din senin şi dispare imediat, după cîţiva paşi. 

E ca un soi de bubble imens, un halou de parfum dulce în jurul unui arbust impersonal. Cîteodată, îţi vine să te-opreşti pe lîngă el cîteva secunde, ca să simţi mirosul mai bine…


Scurtă poveste în alb şi negru

La Meiji Jingu, în inima metropolei. Într-o zi de sfîrşit de septembrie, sub ameninţarea taifunului, o poveste grăbită…