Tag Archives: Kanda

Înfloresc cireşii…

După cum spuneam în postul de Mărţişor, cireşii înfloresc anul ăsta ceva mai tîrziu decît de obicei. Dar înfloresc! 😀 

Astăzi am avut timp de o scurtă plimbare pe malul rîului Kanda, în parcul Edogawa. Cireşii au început să înflorească – nu sînt încă deschişi complet, dar e limpede că nu mai e mult. A venit în sfîrşit primăvara:

Ne-a plăcut mult o floare crescută direct din trunchi…

dar şi luna zărită printre crengi şi flori:

Parcă puţin prea devreme, cîţiva japonezi ieşiseră deja să admire florile (adică să petreacă / mănînce / bea):


Templul lui Confucius

După cum am promis cînd am scris despre plimbarea de la Ochanomizu la Akihabara, iată și postul separat despre Yushima Seidō (湯島聖堂), templul dedicat lui Confucius de lîngă Hijiri Bashi, pe malul rîului Kanda. De altfel, templul e destul de bine pitit pe lîngă piciorul podului, trebuie să recunosc că am dat peste el din întîmplare, nu eram chitiți să-l vizităm (ca niște inculți ce ne aflăm).

N-o să înșirăm aici detalii istorico-metafizice despre templu – se găsesc informații destul de exacte și lămuritoare pe Wikipedia sau pe site-ul Yushima Seidō, cum preferați. Pe noi ne-a intrigat panoul peste care am dat imediat ce-am traversat podul dinspre Ochanomizu:

Evident, am zis să purcedem spre templu. Și bine-am făcut… În căldura înăbușitoare de Tōkyō mizerabil, de vară, am dat peste o insulă de răcoare, cu multă verdeață, cu mult lemn și, deci, cu multă umbră. Sincer, ne-am bucurat de prospețimea de natură mai mult decît de încărcătura istorică și filosofică / religioasă a locului. 

Ne-a impresionat acoperișul de la Taiseiden (大成殿), pavilionul central:

Într-un colț al pavilionului am dat și peste ema (絵馬), plăcuțele de lemn pe care se scriu rugăciuni – poate ar fi mai bine să le zic „rugăminți”, totuși – adresate zeilor, de obicei în altarele shintoiste. La început, ni s-a părut extrem de firesc să le găsim acolo, pînă ne-am dat seama că e, poate, bizar să ai ema shintoiste într-un templu dedicat lui Confucius, templu ale cărui poartă masivă de lemn și pavilion principal amintesc ca structură de un templu budist… Sincretism, ce mai!

Oricum, mai mult decît confucianism / shintoism / budism, la templul ăsta contează atmosfera. E liniște, e răcoare. Cînd am ajuns noi acolo nu era aproape nimeni (probabil din pricina arșiței năucitoare), așa că am avut răgaz să ne bucurăm de loc – de mirosurile de verde, de lemn vechi, de tămîie și de praf potolit cu apă, ca la noi în curțile de la țară :), de umbră și de liniște. Parcă nici nu mai eram în miezul unei metropole uriașe.

De bună seamă, am găsit și o statuie a lui Confucius, reprezentat în chip de bătrînel înțelept și sfătos:

În concluzie, ne-a plăcut. Recomandăm. Mai mergem. Am făcut și o hartă cu localizarea templului, să nu vă rătăciți cînd ajungeți prin Tōkyō.

Cam atît.


De la Ochanomizu la Akihabara

Akihabara (sau Akiba, cum i se spune pe scurt) e cartierul din Tōkyō cunoscut în special pentru puzderia de magazine de electronice noi sau second-hand (computere, aparate foto, televizoare, boxe și mii și mii de alte mărunțișuri), pentru prăvăliile cu manga și anime și, în ultima vreme, ca unul dintre locurile predilecte de adunare / manifestare pentru otaku.

Într-o duminică de vară, anul trecut prin iulie, am pornit la o plimbare prelungă de la Ochanomizu, unde avuseserăm ceva treabă, pînă la Akihabara. Am trecut întîi pe la Yushima Seidō, unul dintre puținele temple dedicate lui Confucius (care merită o postare separată pe care o s-o capete în curînd :P) și apoi am luat-o agale la pas pe Sotobori Dōri, de-a lungul rîului Kanda.

Zona nu e spectaculoasă, trebuie să recunosc – în sensul în care e plină de genul de clădiri-impersonale-de-beton-fără-atmosferă care sînt presărate peste tot în Tōkyō – dar am dat totuși pe drum de cîteva mici bijuterii. De pildă, o casă veche, ruginită și bătută de vînturi, soare și ploi, din perioada Taishō:

sau cîteva afișe cu parfum de nostalgie, cu reclame la bere (Yebisu și Sapporo) din perioada interbelică:

Nu ne-am oprit la bere, ci ne-am continuat vajnici drumul spre Akiba. N-am mers să vedem electronicele, manga, anime sau otaku, ci să ne plimbăm pe străduțele lăturalnice, mai puțin umblate și mai puțin cunoscute din cartier, care nici nu sînt trecute prin ghidurile turistice.

Străduțele astea colcăie de viață, e mereu un du-te-vino de neînchipuit, cu japonezi de toate vîrstele, cu străini „de-ai locului” blazați de furnicarul din jur și cu turiști nedumeriți și pierduți, cu prăvălii de kebab cu terasă (!), cu zeci de dughene înghesuite cu tot soiul de mărunțișuri, cu săli de pachinko imense și gălăgioase din care se varsă în stradă un vacarm de nedescris de fiecare dată cînd treci pe lîngă ușile automate, cu haine pestrițe, cu meido care încearcă să pescuiască clienți / cliente în stradă pentru cîte o cafenea, cu luptători de sumō ieșiți la cumpărături… și o groază de alte lucruri care merită văzute / auzite / simțite pe viu. Akiba e greu de pus în cuvinte.

Ne-a placut un afiș de la intrarea într-un pachinko:

și am surprins și două meido care plecaseră agale cu două cliente :P:

Cam asta a fost, pe scurt, plimbarea. Am salvat și o hartă cu traseul pe care l-am făcut:

O să mai istorisim multe despre Akihabara, pe măsură ce ne mai amintim poveștile.