Tag Archives: pisici

Mîncaţi vinete?

Nasu, tabemasuka? Cu întrebarea asta m-a întîmpinat dimineaţa trecută vecinul nostru, un moş la vreo 70 de ani care stă în casa de alături. A, hai, tabemasu… – „Da, mîncăm”, i-am răspuns imediat fără să apuc să-mi dau seama de ce mă întreabă aşa ceva. Era vreo 7 dimineaţa, eram buimac pentru că abia mă trezisem din somn, dusesem gunoiul şi nu apucasem încă să beau stacana regulamentară de cafea. Mintea-mi înceţoşată nu pricepea de ce mă întreabă moşul dacă mîncăm vinete…

Păi dacă mîncaţi, atunci ia liniştit din grădină. Doar să ai grijă să le tai cu foarfeca fiindcă au ţepi la capăt… a continuat moşul. Şi atunci m-am prins. S-a făcut brusc lumină: în spatele casei în care stăm noi e un petec de pămînt (nu mai mult de 20 de metri pătraţi) pe care nu e construit nimic – minune mare în Japonia! – şi pe care îl îngrijeşte vecinul.

La început, cînd abia ne mutaserăm, am vrut să punem nişte flori acolo, doar că erau nişte straturi acoperite cu o folie de plastic şi ne-am sfiit pentru că ne-am închipuit că e ceva plantat acolo. S-a dovedit pînă la urmă că nu era nimic, au crescut doar nişte buruieni, dar se făcuse prea tîrziu. Prin urmare, am hotărît că în primăvara asta aruncăm nişte seminţe de flori – doar că, pînă ne-am dezmeticit noi, moşul pusese deja nişte răsaduri. N-am ştiut ce sînt pînă acum vreo două-trei săptămîni, cînd au început să apară florile mov şi apoi, treptat, vinetele…

Iar acum vecinul ne oferea vinete din grădina lui (noastră?), din senin. Ba, mai mult, a şi plusat: Tomato mo tabemasuka? „Mîncaţi şi roşii?” „Da”, am răspuns. „Păi atunci, cînd s-or coace, luaţi şi roşii. Sînt de-alea mici, dar sînt tare bune. Am un cîmp ceva mai încolo şi mi-au rămas nişte răsaduri primăvara asta, aşa că am adus şi am pus şi aici.”

Şi atunci am priceput şi de ce apăruse în grădină o instalaţie bizară făcută din bare de metal şi un furtun vechi de cauciuc: erau de fapt nişte araci improvizaţi pentru roşii. De care plantele s-au bucurat din plin, s-au întins frumos.

Gōya mo tabemasuka? a continuat moşul… „Mîncaţi şi castraveţi amari? Dacă vreţi, luaţi.” Şi da, în mini-grădină e şi o tufă de castraveţi amari.

Atunci a intrat în vorbă şi soţia lui: Gaarikku mo tabemasuka? „Mîncaţi şi usturoi?” Cu fiecare întrebare, eram din ce în ce mai năuc şi mă simţeam deja copleşit de toată oferta… abia am îngăimat un da… stins.

Atunci, vecina s-a întors sprinţară pe călcîie, s-a dus în curtea ei şi s-a întors după cîteva secunde cu un mănunchi de căpăţîni de usturoi. Dōzo! „Poftim!”… Căpăţînile erau proaspăt scoase, aveau încă pămînt pe ele.

Rămăsesem fără cuvinte, absolut siderat. Am mulţumit, am făcut cîteva zeci de plecăciuni, mi-am luat la revedere şi am intrat împleticit în casă, parcă incapabil să-mi revin după toată întîmplarea. Simţeam că orice aş fi spus n-aş fi avut cum să le mulţumesc pentru generozitate… Cît de simplu şi firesc.

***

Apropo de grădină, printre vinete, roşii şi castraveţi mai mişună nişte vietăţi… una gri:

şi una albă…

Dar asta e o altă poveste.

Anunțuri

Pisici la metrou

Într-o super / ultra / mega / giga-metropolă cum e Tōkyō, nu prea ai cum să te descurci fără transportul în comun; mă rog, mai faci o plimbare, te mai sui pe bicicletă, dar dacă vrei să ajungi rapid şi eficient din punctul A în punctul B, atunci te urci în ceva: tren, metrou, monorail, autobuz, feribot, barcă, ricşă şi ce-o mai fi.

De bună seamă, şi aici – ca în România şi, de fapt, ca peste tot – personajele de prin mijloacele de transport în comun sînt extrem de variate şi colorate: babe care trăncănesc de-ţi piuie urechile, tineri adormiţi răsturnaţi pe banchete sau rezemaţi de uşi, puştoaice & femei pînă în 40 de ani care se machiază şi îşi montează gene false, elevi în unifomă cu ghiozdan în spate care circulă şi vociferează în grupuri de minim 10, bărbaţi la costum care duhnesc a băutură atît de tare încît te ia ameţeala, moşi care se cufundă în cîte un ziar întins cît să deranjeze cît mai mult… găseşti tot ce vrei. (O tipologie aproape completă a acestor personaje găsiţi aici.)

Evident, am intrat şi noi în contact cu multe dintre aceste personaje de-a lungul timpului – nu ni s-au părut însă niciodată excesiv de agresive sau copleşitor de multe, au fost în limite rezonabile :D. Prin urmare, ne-am mirat puţin cînd am văzut, acum cîteva luni, că una dintre companiile mari, Tōkyō Metro, a început o campanie prin care încearcă să „educe” călătorii, atrăgîndu-le atenţia să nu îi deranjeze pe cei din jur.

Campania are sloganul Konna hito o mita (こんな人を見た), care înseamnă ceva de genul „Iată ce fel de om am văzut”, dar… foloseşte pisici. De toate culorile şi mărimile. Am prins cîteva din afişele de la metrou în poze – nu de foarte bună calitate din pricina condiţiilor vitrege (întuneric, fotografiat cu telefon etc.), dar grăitoare:

Textul de jos se referă la puştoaicele şi femeile de care am pomenit mai sus, cele care se machiază fără nici o jenă în tren; mesajul e kagami miru yori, mawari mite (鏡見るより、まわり見て): „nu mai privi doar în oglindă, ci uită-te şi în jur”. Adevărul e că sînt surprinzător de multe, practic nu urci în nici un tren fără să fie măcar una. Eu le-am privit însă mai degrabă cu o curiozitate sociologico-culturală, încercînd să-mi dau seama unde se termină la ele spaţiul personal, căci practic trenul e doar o prelungire a dormitorului… Şi le-am privit şi cu îngrijorare, trebuie să recunosc: îngrijorare pentru sănătatea lor, căci am impresia că or să-şi vîre în ochi, la vreo smucitură de vagon, ustensilele imense de metal pe care le folosesc ca să-şi instaleze cu graţie genele false.

Alt afiş, apărut mai tîrziu:

Textul e zaseki wa, suwaru basho (座席は、すわる場所): „banchetele sînt pentru stat jos” – face aluzie la beţivii care se trîntesc şi sforăie pe unde apucă. Mărturisesc însă că de-ăştia nu prea am văzut: la ora la care oamenii beţi se urcă în tren, e deja seară şi toată lumea se duce spre casă, aşa că e atît de aglomerat încît nu ai unde să te aşezi. E mai deranjant că nu ai de ales şi stai cu nasul în damf de bere şi sake…

Şi cel mai recent pe care l-am găsit:

Textul e taberu te o tome, mawari ni ki o tomete (食べる手をとめ、まわりに気をとめて): „încetează să mănînci şi fii atent la cei din jur”. De ăsta m-am simţit vizat pentru că şi eu mai ronţăi cîte ceva din cînd în cînd în tren – evident, nu prăjituri cu lapte ca în afiş, ci maxim cîte un baton. Dar nu prea am văzut oameni care să mănînce prin trenuri – şi nici pe stradă de altfel, aşa că afişul ăsta mi s-a părut inutil…

Pisicile din afişe sînt delicioase, evident, şi probabil că pe asta a şi mizat campania – să atragă atenţia folosind nişte animale inocente şi kawaii. Sincer, nu cred însă că era neapărat necesară campania asta, care presupun că a şi costat o grămadă de bani.

***

UPDATE 30.04 (fiindcă am mai găsit un afiş :P)

Se pare că în campania asta au început să se implice şi căţeii, pe lîngă pisici:

Aici, textul spune otonari ni nimotsu, suwatte imasen ka (お隣に荷物、座っていませんか): „nu cumva lîngă tine stă aşezat un bagaj?” Asta da, e o problemă din cînd în cînd…

Oare ce mai vine după pisici şi cîini?


Pisica malefică sau de ce sunt atîtea pisici cu coada scurtă prin Japonia

Mari iubitori de mîţe ce ne aflăm, desigur că stăm cu ochii după ele şi pe-aici. Că doar asta nu e boală care să treacă aşa, doar pentru că suntem departe de casă. Prin urmare, am început să ne întrebăm ce tot e cu tendinţa asta a japonezilor de a ţine mîţele cu coada scurtă. Şi am aflat. Printre altele, am găsit o lucrare foarte interesantă de prin 1959 (U.A. Casal, The Goblin Fox and Badger and Other Witch Animals of Japan), pe care o recomandăm cu căldură :).

Normal că influenţa chineză şi-a pus amprenta şi pe modul de percepţie a pisicii în imaginarul japonez. Conform unei vechi credinţe chinezeşti, pisica nu e o creatură demnă de încredere, mai ales dacă se naşte cu coada lungă. În caz că se întîmplă totuşi asta, coada trebuie tăiată imediat, pentru a evita transformarea pisicii în neko-mata (pisică malefică, cu coada bifurcată).

Pisica este asemuită întrucîtva cu vulpea, ele posedînd aceleași puteri supranaturale (capacitatea de a lua formă umană, în general de femeie – soție ori amantă – și de a fermeca bărbații). Unele legende chinezeşti o prezină chiar ca pe o „vulpe domesticită”.

Una dintre cele mai răspîndite superstiţii este cea conform căreia pisica nu trebuie lăsată singură cu mortul în casă. Dacă se întîmplă acest lucru, pisica fie va sări peste cadavru, caz în care ea îi va  împrumuta acestuia ceva din „natura sa de tigru”, transformându-l astfel într-un soi de vampir, fie va trece pe sub coşciug, caz în care mortul va învia și va ataca membrii familiei.

Este adevărat că în Japonia s-au păstrat numai câteva din superstițiile astea atît de macabre, însă şi aici pisica este considerată totuşi o ființă de temut. Ca şi vulpea, ea poate lua formă umană. Spre desosebire de aceasta, însă (care se arată de obicei drept soţia “victimei”), pisica este mai degrabă asociată cu imaginea concubinei ori a unei femei foarte frumoase, care poate distruge reputaţia victimei sale.

Mda… să ne întoarcem însă la partea cu coada tăiată, că doar asta ne interesează.

Aşasar, dacă ajunge la o anumită vârstă (sau greutate!) ori are coada lungă, pisica se poate transforma oricînd în bake-neko, „pisica-monstru”. Aceasta va bântui casa în care locuiește, iar cu prima ocazie va răpi copiii din casă și îi va devora. Pisicile bătrâne ar fi, pare-se, cele mai periculoase, pentru că ele dobândesc cunoștințe umane și capacitatea de a umbla pe labele din spate, iar uciderea uneia poate aduce ghinion timp de șapte vieți.

Deși imaginarul japonez abundă în imagini malefice ale pisicilor, există totuşi și excepții. Despre pisicile negre, de exemplu, se spune că pot prezice vremea ori că pot îndepărta durerea provocată de spasme ori crampe. Despre maneki-neko (lit. „pisica care invită”, un bibelou alb din porțelan, cu pete negre, care stă în fund și își mișcă încontinuu lăbuța stângă din față) se spune că atrage clienți și avuție, aşa că ea se găseşte prin mai toate geamurile de mici afaceri, restaurante sau magazine. Poziţia în care este înfăţişată (spălîndu-se pe ochi și trecîndu-şi lăbuța stângă peste ureche) se datorează şi ea unei vechi superstiţii, cum că ar fi semn de oaspeţi.

(Sursa: The Goblin Fox and Badger and Other Witch Animals of Japan, de U.A. Casal, în Asian Ethnologz vol. 18 (1959), The Nanzan Institute for Religion and Culture)

În concluzie, peste noi or să se abată, probabil, toate relele din lume din cauză că avem pisici cu coada lungă. Mno, şi ce dacă? Din ceva tot trebuie să ni se tragă, aşa că mai bine urcăm şi nişte poze 😛