Tag Archives: Ikebukuro

Toate-s vechi şi nouă toate

Sîmbăta trecută, spre seară, ne-am adunat în Ikebukuro pentru o petrecere – doi prieteni îşi sărbătoreau împreună ziua de naştere într-o crîşmă faină de prin cartier. Cum unii dintre noi aveau nevoie de niscaiva cash, ne-am oprit în subteranul labirintic al gării la coada şerpuitoare de la bancomatul-minune care funcţionează şi după ora 5. Eram în apropierea unei scări care ducea spre suprafaţă, aşezaţi disciplinat la rînd şi hlizindu-ne verzi şi uscate… şi atunci A ÎNCEPUT.

De pe treptele din apropiere s-a prăvălit brusc de-afară un vuiet chinuit, înspăimîntător, purtat de o portavoce sinistră şi de vîntul şuierător. Sincer, m-au trecut nişte fiori pe şira spinării, ca într-un film de groază cînd e suspansul la punctul culminant. Numai că… era doar vacarmul tipic de campanie electorală japoneză, cu prelegeri de stradă (gaitō enzetsu 街頭演説) urlate din toţi rărunchii de pe capote de camionete ticsite de afişe. (Duminică tocmai ce fură alegeri în Japonia, anticipate de altfel.)

După ce ne-am terminat treaba la bancomat, am ieşit la suprafaţă şi ne-am oprit în ţarcul de fumat de pe trotuar, să pipăm cîte o ţigară. Naivi, credeam că o să ne putem continua conversaţia… Dar de pe camioneta din mijlocul intersecţiei se revărsau valuri după valuri de ţipete isterice, atît de zgomotoase încît ne-am întrebat cum de nu se sparge naibii portavocea aia oribilă. Eu, unul, nu mai eram în stare nici măcar să ţin un fir coerent de gîndire, darmite să mai stau de vorbă cu cineva – nimerisem parcă într-o Portocală mecanică în care metoda de tortură era un discurs electoral. „Votaţi pentru noiiiii! Votaţi pentru noiiiiiiii!” Yoroshiku onegai shimaaaaaaaaaaaaaaaasu! Yoroshiku onegai shimaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaasu! Din ce în ce mai tare şi mai insistent. Întîi o tanti – o voluntară din echipa de susţinători – şi apoi un nene – însuşi catindatul… Yoroshiku onegai shimaaaaaaaasu! La nesfîrşit.

Am aruncat o privire spre sursa apocalipsei auditive, dar era destul de departe şi, pe deasupra, se lăsase deja întunericul, aşa că n-am desluşit nici o figură – deşi, probabil erau toate desfigurate de efortul electoral. În jurul camionetei zăboveau cîţiva gură-cască rătăciţi de aiurea, mai mult curioşi decît interesaţi de vreun program politic. Nimeni nu asculta discursurile, nimeni nu aplauda, nimeni nu scanda. Toţi păreau mai degrabă agasaţi şi dornici ca toată tărăşenia să se isprăvească repede, cît mai repede. Yoroshiku onegai shimaaaaaaaasu! Zgomot. Prea mult zgomot inutil.

Ne-am terminat ţigările şi am pornit spre crîşma unde se petrecea petrecerea; am trecut cu paşi febrili strada imensă, încercînd să ne îndepărtăm cît mai repede de vacarmul scaraoţchian, dar valurile de ţipete ne-au urmărit obsedant prin toată piaţa. Chiar şi după ce am trecut de primul zid de clădiri şi am intrat pe străzile lăturalnice – gălăgioase şi ele din pricina unui du-te-vino continuu de oameni grăbiţi să intre / iasă de prin cîrciumi, săli de jocuri sau alte locuri de pierzanie – ecourile de Yoroshiku onegai shimaaaaaaasu! ne-au mai bîntuit destul de multă vreme, ceva mai estompate, e drept, dar şi mai hidoase pentru că se spărgeau în cioburi de toate colţurile de clădiri din jur. maaasumaaasumaaasu…, la infinit.

Mi-am dat seama că, de acum înainte, pentru mine asta o să fie politica, indiferent de ţară: un şir interminabil de urlete fără sens care deranjează pe toată lumea şi care îţi taie firul gîndurilor… În cazul ăsta, am aflat ieri de pe la ştiri că, întîmplător, partidul al cărui catindat zbiera în Ikebukuro face parte din coaliţia care a cîştigat alegerile şi o să formeze noul guvern. Dar la alegerile următoare, o să ţipe iar cu toţii, o să cîştige unii sau alţii şi tot aşa, la nesfîrşit. Mult zgomot pentru nimic.

***

Cam aşa:


Ziua cea mai lungă

Astăzi, în trenul pe care îl luăm de obicei spre urbe, mi-a atras atenţia un afiş nou: tocmai s-a înfiinţat o linie de autobuz expres de la Ikebukuro pînă la Kawagoe, care circulă noaptea (deci după ce se opresc trenurile). De aici şi numele Middonaito Arō – fireşte, Midnight Arrow. M-am uitat mai atent pe afiş fiindcă m-am gîndit că nu strică să ştim de o alternativă, dacă se întîmplă vreun pocinog şi rămînem surghiuniţi prin Ikebukuro din diverse motive… şi am remarcat imediat ora de plecare:

Exact, plecarea e la 25:15, de la ieşirea de vest a gării Ikebukuro…

Debarcarea în Normandia? Ziua în care aştepţi rezultatele la vreun examen important? Orele de bătut holurile instituţiilor publice din România? Nici pomeneală! E clar că ziua cea mai lungă e ziua japoneză!

Şi mai fain e că, ajuns acasă, am scotocit un pic pe site-ul companiei cu pricina, doar-doar oi mai găsi vreun detaliu despre cursa respectivă. Şi am dat peste o comoară: orarul complet, care dovedeşte ceea ce am afirmat mai sus. Plecarea din Ikebukuro e la 25:15, sosirea la Hon-Kawagoe la 26:57… q.e.d. 


De la Myōgadani la Ikebukuro

Chiar înainte să înceapă sezonul ploios şi să vină peste noi primul taifun de anul ăsta, am făcut un o plimbare ceva mai lungă şi tihnită de la Myōgadani (茗荷谷) pînă la Ikebukuro (池袋). Cum traseul a fost prin oraş, am văzut, ca de obicei, mult beton şi asfalt – mai ales că o bună parte din drum am făcut-o pe sub una dintre autostrăzile suspendate care străbat centrul – dar am găsit şi cîteva chestii interesante.

De pildă, am trecut la un moment dat pe lîngă o intrare de casă care nu avea mai mult de 1 metru lăţime, cu o scară îngustă şi înghesuită, dar cu suficient loc cît să fie parcată şi o bicicletă:

Intrări de genul ăsta vezi peste tot în Japonia, şi asta spune multe despre stilul în care sînt construite casele, cu distanţe de o palmă între clădiri – dacă deschizi fereastra şi întinzi mîna, efectiv intri la vecini…

Ceva mai încolo, am dat peste o tarabă mobilă de tăieţei (supă ramen) care stătea rezemată de unul dintre stîlpii autostrăzii. Iniţial, am crezut că e abandonată, dar judecînd după pînza roşie, curată de deasupra, probabil că era doar în pauză şi îşi aştepta momentul de glorie pe la vreun festival sau tîrg.

Imediat după tarabă, pe o alee între două parcări mărginite de garduri de metal, un domn stătea liniştit pe jos şi îşi citea tacticos ziarul, nederanjat de nimeni şi nimic. Unul dintre numeroşii japonezi care citesc pe stradă, uneori chiar în mers…

Am dat şi peste un automat de băuturi un pic altfel decît cele obişnuite, cu o inscripţie mare şi lată: „Donaţii pentru victimele dezastrului din nordul Japoniei” (東北・東日本大震災義援金), ceea ce înseamnă că cel puţin o parte din încasări se duc la Crucea Roşie sau la alte organizaţii:

Una dintre consecinţele mai mărunte şi mai puţin cunoscute ale accidentului nuclear de la Fukushima.

Pe drum, ne-am intersectat şi cu singura linie de tramvai care mai funcţionează în Tōkyō, linia Arakawa (荒川線), care merge de la Waseda pînă la Minowabashi. Tramvaie mai sînt prin alte oraşe din Japonia (Nagasaki, Hiroshima, Kyōto etc.), dar de obicei sînt o raritate. Linia Arakawa a fost dată în folosinţă în 1913, deci anul viitor devine centenară :P:

La o staţie de benzină, am dat peste o scenă inedită – un poliţist care tocmai îşi făcea plinul la motocicletă:

La colţul imediat următor, un alt om al muncii la datorie. De data asta, un poştaş care golea sacii de corespondenţă în camioneta-i roşie:

Ne apropiaserăm deja de Ikebukuro, ceea ce însemna mai multe clădiri înalte, mai multe maşini, mai mulţi oameni şi, evident, mai mult gunoi. Pardon, nu era gunoi pe jos. Şi nici în ghivecele de flori, pentru că Ultraman (?) veghează să nu cumva să aruncăm mizerii aiurea:

Pe cînd am ajuns la doi paşi de gară, am surprins şi o scenă aproape ireală într-un dintre intersecţiile cele mai aglomerate din oraş: ca prin minune, preţ de cîteva secunde n-a trecut nici o maşină, iar pietonii erau opriţi pe trotuar, aşa că doi porumbei au coborît liniştiţi fix în mijlocul străzii…

S-au plimbat agale încoace şi-ncolo şi, cînd s-a făcut verde la semafor şi au năvălit oamenii pe zebră, au întins-o pe un stîlp din apropiere.

Am pornit în direcţia porumbeilor şi am intrat pe Sunshine Street (サンシャイン通り), cea mai animată arteră comercială din partea de est a gării Ikebukuro. Uneori e atît de aglomerată încît ţi-e greu să străbaţi mulţimea – ca pe şosea, sînt sensuri de mers, se circulă pe stînga… În Ikebukuro vin zilnic 1 milion de oameni, deci nu e de mirare că n-ai unde să arunci un ac.

Unii vin la cumpărături, alţii vin să facă poze cu tot soiul de mascote bizare şi neidentificate (probabil de prin anime-uri necunoscute mie) prin faţă pe la sălile de pachinko din care se revarsă neîncetat zumzet de maşinării şi urlete de angajaţi:

E şi asta o modă în Japonia, nu poţi să mergi pe undeva şi să nu-ţi faci poză cu mascota locului, altfel n-ai avea nici o dovadă că ai trecut pe-acolo…

Am surprins şi o „maid” (meido, cum îi spun japonezii), o puştoaică îmbrăcată într-un costum lolito-victorian de servitoare, care se plimba pe stradă şi încerca să ademenească potenţiali clienţi într-un maid cafe:

Meido sînt destul de rare prin Ikebukuro, densitatea maximă e în Akihabara, cartierul electronicelor şi sanctuar al culturii pop. Poate tocmai pentru că sînt rare, nu stau niciodată să pozeze, dacă te văd cu aparatul la ochi încep să protesteze „No photo, no photo” – trebuie să ai mîna ageră şi să le prinzi cînd nu sînt atente.

Cam asta a fost plimbarea. Iată şi traseul:

Ca de obicei, am pus mai multe poze pe Facebook.