Tag Archives: orez

Mirosurile Japoniei

Casele

Cînd intri prima dată într-o casă japoneză care a stat nelocuită o vreme – fie că e nouă sau veche – îi simţi imediat mirosul. E un amestec de lemn proaspăt combinat cu o acreală uşoară de fier coclit. Nu e un miros pătrunzător, nu te izbeşte… e pur şi simplu acolo, plutind prin camere. Vara, cînd  aerul e încărcat de apă, se adaugă şi mirosul greu de paie umede, de la rogojinile de orez de pe jos, care absorb umezeala şi se umflă uşor.

După vreo două, trei zile, ai senzaţia că mirosul a dispărut, nu-l mai simţi. De fapt, devine pur şi simplu o obişnuinţă – dacă lipseşti cîteva zile, îl regăseşti la întoarcere. E aproape la fel. Parcă mai puţin intens, dar e tot acolo.

Apoi, băile… Cînd treci agale sau în goana bicicletei pe străduţele lăturalnice cu case, n-ai cum să nu simţi mirosul care evadează din băile oamenilor. E un abur efemer, mirosul de apă caldă strînsă într-o baie minusculă combinat cu parfumurile de săpunuri şi şampoane. E mirosul de seară, cînd se întoarce lumea acasă – de imediat după cină pînă înspre miezul nopţii. E mirosul cel mai gălăgios – negreşit, e însoţit de zvon de apă vărsată pe corp sau pe jos, cu plescăituri şi bufnituri. Iarna e mai puternic, adastă mai mult prin aerul rece.

––––––––––––

Orezul

De pe la mijlocul lui august, cînd dă în pîrg orezul, încep să miroase lanurile… E miros de lut reavăn, parcă puţin aspru. Natural, sincer. Nu are nimic din greutatea tatami-ului îmbibat de apă.

Pluteşte jos, aproape de pămînt, amestecat cu foşnet de paie uscate, galbene şi cu orăcăieli răzleţe de broaşte. 

––––––––––––

Măslinul dulce

De pe la sfîrşitul lui septembrie, de prin curţi încep să se iţească nişte flori mici, portocalii, strînse în ciorchine şi adunate pe crengi lungi, care se întind peste gard, în stradă. Sînt mărunte şi comune, genul de flori pe care nu dai doi bani. Ăsta e măslinul dulce – sau parfumat, cum mai e alintat 🙂 Kinmokusei (金木犀), îi spun japonezii.

Dar cînd treci pe lîngă florile astea pipernicite, nu poţi să nu te întrebi ce miroase… Ce miroase atît de bine? De unde e parfumul ăsta? Dulce, dar nu greţos. Pătrunzător, dar nu apăsător. Revigorant. Apare din senin şi dispare imediat, după cîţiva paşi. 

E ca un soi de bubble imens, un halou de parfum dulce în jurul unui arbust impersonal. Cîteodată, îţi vine să te-opreşti pe lîngă el cîteva secunde, ca să simţi mirosul mai bine…


Viaţa la ţară

De cînd am venit în Japonia, trăim mult mai eco şi mai cultural decît în România… Sîntem la vreo 40 de kilometri de Tōkyō, avem grădină de legume în spatele casei, avem la o aruncătură de băţ un oraş medieval, o pădure fermecată şi cîmpuri de orez cît vezi cu ochii. Nu ne mai lipseşte decît şfara cu motocei la capăt, de să crape mîţele jucîndu-se cu ei 😀 Da’ prevăd că o să ne luăm şi de-asta curînd.

Dacă tot stăm la ţară, profităm destul de des de asta, în primul rînd cu preumblări prelungi prin natură; scăpăm repede de betoane şi ne limpezim trupurile şi gîndurile  – vorba poetului, „cu aer proaspăt pe plămîni acum mă şterg”…

Zilele trecute, am luat-o la pas să explorăm teritoriile necunoscute din oraşul minuscul în care vieţuim – nu că ne-ar mai fi rămas multe cotloane de explorat. La un sfert de oră de mers pe jos, am scăpat de asfalt şi am ajuns la rîu – am dat de verde, mult verde:

Am pornit de-a lungul rîului pe unul dintre digurile înălţate, pe o cărare colbuită şi mărginită de ierburi pînă la genunchi, pe sub crengi bogate de cireşi. Vreme de vreo două ore, n-am întîlnit decît trei sau patru suflete pe drum: un alergător în spandex, o doamnă cu trei căţei, o băbuţă ageră ieşită la plimbare – care ne-a recunoscut prezenţa ceremonios, cu plecăciune + salut – şi un domn la vreo 40 de ani care stătea pe mal cu o undiţă întinsă în apă, pîndit de o pisică pofticioasă.

Am trecut pe lîngă o mini-fermă unde am dat peste o natură moartă cu tractor şi flori 😛 – se şi asortau la culori, de altfel:

Un pic mai tîrziu, o altă mini-fermă, cu alt tablou; de data asta, o natură vie cu om şi utilaj:

Ceva mai încolo, pe malul opus, un mic teren de golf pe care cîţiva pensionari domoli cu şepci albe exersau cu încetinitorul nişte lovituri – cît am trecut pe lîngă ei, i-am văzut mai mult scufundaţi prin tufişuri, căutînd mingile. Deh, tihna bătrîneţii…

Am mers şi-am mers, ca Harap-Alb spre ţara Împăratului Verde, pînă ce casele s-au făcut tot mai rare şi iarba tot mai mare – am nimerit în nişte cîmpuri de orez dese, parcelate cu grijă; unul dintre ele era vegheat cu atenţie de o liotă de pitici aliniaţi regulamentar pe un gard…

… iar altul, ceva mai încolo, avea în mijloc un mic cimitir budist, parcă ireal, parcă picat de nicăieri:

Ne-am văzut de drum mai departe încă vreo două ceasuri, liniştiţi, pînă ne-am reîntors în civilizaţie. Am avut parte şi de-un apus spectaculos şi dinamic (bătea vîntul), din care am reuşit să prindem în poză o spărtură în nori care, nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de felul cum arată Australia pe hărţi…

O să repetăm isprava asta.

***

De bună seamă, am pus ceva mai multe poze pe Facebook.