Category Archives: educaţie

Să se revizuiască, primesc!

Crăciunul a trecut deja, iute ca săgeata – brazii împodobiţi au dispărut cu totul de pe străzi şi din magazine, ghirlandele de lumini colorate au fost strînse şi puse la păstrare pentru la anul, băieţii de la coafor şi fetele de la sălile de jocuri au revenit la uniforma obişnuită, iar colonelul Sanders s-a dezbrăcat de hainele de Moş Crăciun şi stă de pază degeaba la un KFC acum pustiu după iureşul din Ajun, cînd tot japonezul stătea la coadă să cumpere tradiţionala găleată de pui pentru toată familia…

Se apropie Anul Nou cu paşi repezi, ceea înseamnă că în săptămîna asta e vremea prielnică pentru făcut bilanţuri de 2012 şi proiecte de 2013, pentru amintiri calde din copilărie, pentru dor de acasă şi de cei dragi şi pentru meditat melancolic la sensul vieţii.

Dar Japonia munceşte frenetic în perioada asta: pe 26 decembrie a fost învestit noul guvern, după alegerile cîştigate zdrobitor de liberal-democraţi – cu Shinzō Abe 安倍晋三 revenit în funcţia de prim-ministru – şi miniştrii s-au prefăcut pe rînd că-şi suflecă mînecile să se apuce de treabă, ţinînd frenetic conferinţe de presă în care să-şi anunţe cu surle şi trîmbiţe programele care o să revitalizeze Japonia şi o s-o redea cetăţenilor (după cum clamau sloganurile din alegeri).

(c) Ai Nakamura 中村藍

(C) foto: Ai Nakamura 中村藍

Printre cei proaspăt instalaţi în funcţii, Shimomura Hakubun (下村博文), titular la Ministerul Educaţiei, Culturii, Sporturilor, Ştiinţei şi Tehnologiei – MEXT, pe scurt. Shimomura tocmai ce ţinu şi el mai sus-pomenita conferinţă de presă, la care cuvîntul de ordine a fost, desigur… REFORMĂ. „Să schimbăm din temelii sistemul de educaţie, pentru ca generaţia tînără să înveţe despre istoria, tradiţia şi cultura Japoniei…” – adică, citit printre rînduri: să schimbăm iar manualele (mai ales alea de istorie, în care oricum nu prea există al doilea Război Mondial) şi să refacem programa aia stufoasă de dinainte de precedenta reformă. Ce atîta <yutori kyōiku> (ゆとり教育) încoace şi-ncolo, hai să terminăm cu prostiile şi se reîncepem să turnăm cu pîlnia în creierele elevilor, că altfel nu se poate…

„Ca să eradicăm ijime din şcoli, trebuie să colaborăm cu toate partidele şi să schimbăm legile. Întreaga naţiune trebuie să fie preocupată de problema asta…” – adică yeah, right. Ce discursuri sforăitoare şi demagogice!

Cu alte cuvinte, vin vremuri interesante pentru învăţămîntul din Japonia. Ministru nou = REFORMĂ cu orice preţ! Nu sună cunoscut?…

***

PS: O relatare parţială (în engleză) aici.


La mulţi ani, hiragana!

Săptămîna trecută, pe 28 noiembrie, Institutul de Cercetări Arheologice din Kyōto a anunţat că a făcut o descoperire extrem de importantă: cîteva inscripţii în hiragana care par să dateze din a doua jumătate a secolului al IX-lea. Dacă datarea este confirmată şi de verificările ulterioare, descoperirea rescrie pagini întregi de istorie – pînă acum, se considera că hiragana s-a cristalizat în prima jumătate a secolului al X-lea, odată cu apariţia antologiei de poezie Kokinshū (古今集) şi a Jurnalului din Tosa (土佐日記).

Inscripţiile apar pe mai multe fragmente de vase de ceramică descoperite în perimetrul unei reşedinţe care a aparţinut unui nobil pe nume Fujiwara Yoshimi 藤原良相 (813-867), care a îndeplinit la un moment dat şi funcţia de Ministru de Dreapta (右大臣) – un soi de vicepremier. Se ştie despre Yoshimi că avea cunoştinţe temeinice de literatură şi budism; mai mult, în apropierea reşedinţei sale exista o grădină celebră cu cireşi (Hyakkatei 百花亭) în care se organizau periodic concursuri de poezie la care participa inclusiv împăratul. Cum exista tradiţia de a organiza cîte un banchet după fiecare astfel de concurs şi de a nota poeziile cele mai reuşite cu pensula pe vase de lut, asta ar explica prezenţa hiragana pe cioburile proaspăt descoperite.

(c) Kōta Kawasaki (川崎公太)

(c) Foto: Kōta Kawasaki (川崎公太)

În situl arheologic din Kyōto au fost găsite peste 90 de bucăţi de ceramică mai mici sau mai mari – dintre acestea, 20 au fragmente de text scrise cu tuş, cu mai bine de 150 de semne hiragana. Profesorul Ryōhei Nishiyama de la Universitatea din Kyōto – care a făcut descoperirea – afirmă că unele dintre fragmentele de text au fost identificate ca fiind versuri din poeme clasice celebre sau referinţe la episoade mitologice din primele cronici japoneze.

Prin urmare, hiragana e cu cel puţin o jumătate de veac mai veche / bătrînă decît se credea pînă acum, aşa că… la mulţi ani!

***

PS: În ediţia tipărită a Yomiuri Shimbun din 29 noiembrie, de unde am preluat toate informaţiile, ştirea asta a apărut pe prima pagină – o dovadă în plus a importanţei descoperirii de la Kyōto, nu numai pentru istoria Japoniei, ci şi pentru istoria limbii japoneze. 


Cruzimea copiilor şi nepăsarea adulţilor

UPDATE 2 decembrie 2012

Am publicat articolul de mai jos pe 14 iulie 2012, după care am continuat cu două actualizări, pe 16 iulie şi pe 21 iulie. Am hotărît să fac azi un update pentru că săptămîna asta Ministerul Educaţiei (Monbukagakushō) a dat publicităţii rezultatele unei investigaţii despre ijime, realizată între 1 august şi 22 septembrie. Investigaţia acoperă primele luni din anul şcolar 2012-2013, adică perioada aprilie-septembrie, iar datele sînt cutremurătoare… şi, într-o oarecare măsură, încurajatoare în acelaşi timp.

Potrivit raportului ministerului, în cele 6 luni s-au înregistrat 144.054 de cazuri de ijime, dublu faţă de cele aproximativ 70.000 din tot anul precedent. Dintre acestea, 88.000 au fost raportate în ciclul primar, 43.000 în cel gimnazial şi 13.000 la liceu; 278 de cazuri au fost considerate extrem de grave pentru că au pus în pericol viaţa elevilor.

Faptul că cifrele sînt atît de mari înseamnă, pe de altă parte, şi că a crescut sensibilitatea faţă de cazurile de ijime – elevii nu se mai tem să raporteze incidentele, profesorii se implică mai mult iar şcolile nu mai încearcă să muşamalizeze. E un început bun. Care trebuie însă să fie urmat de nişte programe ferme şi reale, nu de raportări la hectar triumfaliste care să vopsească pe dinafară gardul şi să ascundă sub preş mizeriile unui întreg sistem.

În toată povestea asta, cazul cumplit de anul trecut din Otsu (cel despre care am scris şi noi) se pare că a avut o importanţă covîrşitoare, pentru că a  (re)adus în atenţia publicului o problemă gravă, care zăcea de multă vreme îngropată sub teancuri imense de hîrţogăraie optimistă şi birocraţie crasă. Măcar atît.

Raportul întreg (în japoneză) se găseşte aici, iar o analiză în engleză aici.

***

De vreo cîteva zile, Japonia vuieşte din pricina unui caz absolut teribil: un copil de 13 ani, elev în clasa a doua de gimnaziu, s-a sinucis anul trecut în octombrie aruncîndu-se de pe blocul de 14 etaje în care locuia. Povestea este extrem de complicată, oribilă şi crudă în acelaşi timp, şi ridică multe semne de întrebare cu privire la felul cum autorităţile – de la profesorul care intră în clasă pînă la ministrul educaţiei, trecînd prin poliţie şi administraţia locală – înţeleg să se ocupe de o problemă cu rădăcini foarte adînci în sistemul educaţional japonez: ijime (いじめ), adică hărţuirea, batjocorirea, umilirea unui elev de către colegi. Bullying, cum i se spune în engleză.

 Iată pe scurt firul evenimentelor:

  • pe 5 octombrie 2011 (miercuri), în toaleta unei şcoli publice din oraşul Otsu din prefectura Shiga (滋賀県大津市), cîteva eleve sînt martore la o bătaie: un băiat lovea cu pumnii şi picioarele un coleg, strigîndu-i „Dacă nu ripostezi, o păţeşti şi mai rău” (「やり返してこなければ、もっとひどいことをするぞ」). Înspăimîntat, cel ameninţat loveşte şi el. Imediat, fetele raportează incidentul profesorilor. 
  • pe 6 octombrie (joi), profesorul responsabil de an şi cel responsabil de clasa în care erau băieţii îi chestionează pe cei doi în legătură cu incidentul. Avînd în vedere că loviseră amîndoi, consideră incidentul o ceartă şi îi pun să-şi ceară reciproc iertare şi să se împace. 
  • pe 7 octombrie (vineri), elevele care fuseseră martore la bătaie le semnalează profesorilor că e de fapt vorba de ijime şi că băiatul ameninţat mai fusese şi înainte victima colegilor lui. Profesorii hotărăsc să investigheze cazul mai amănunţit în săptămîna următoare. 
  • pe 11 octombrie (marţi), exact în dimineaţa zilei cînd urma să înceapă investigaţia, băiatul de 13 ani se sinucide aruncîndu-se de pe clădirea în care locuia. 
  • imediat după sinucidere, atît şcoala cît şi comisia municipală pentru educaţie (教育委員会) au declarat că nu a fost vorba de ijime. Au început o anchetă în rîndul elevilor ca să obţină mai multe informaţii despre incident şi au aflat că băiatul cu pricina era hărţuit de multă vreme de trei dintre colegii săi, în diverse forme: fie i se dădeau porecle jignitoare („împuţit”, „leneş”, „prost”), fie era ameninţat cu bătaia, fie i se cereau bani etc. Ba chiar a fost obligat, în bătaie de joc, să facă „repetiţii pentru sinucidere” (自殺の練習), iar colegii s-au jucat la un moment dat „de-a înmormîntarea” (葬式ごっこ), prefăcîndu-se că băiatul ar fi murit şi oferind flori la altarul lui. De altfel, aceştia declară în faţa comisiei că „se bucură că [băiatul] a murit” (「死んでよかった」). După trei săptămîni, ancheta este închisă, iar şcoala şi comisia declară că legătura între ijime şi sinuciderea băiatului este „neclară” (不明). Rezultatele anchetei nu sînt făcute publice. 
  • nemulţumiţi de rezultatele anchetei, părinţii băiatului fac plîngere la poliţia municipală. De trei ori consecutiv, plîngerea le este refuzată ca neîntemeiată. 
  • în februarie 2012, părinţii băiatului dau în judecată municipalitatea (care administrează şcolile), pe elevii care îl hărţuiseră pe băiat şi pe părinţii acestora. Printre documentele pe care le depun la tribunal se află şi o copie după rezultatele anchetei desfăşurate imediat după sinuciderea băiatului. 
  • în iunie 2012, rezultatele anchetei devin publice şi sînt publicate în presa locală din Otsu. Forţaţi de mass-media să dea o declaraţie, membrii comisiei pentru educaţie organizează o conferinţă de presă pe 4 iulie, în care susţin că „nu considerăm că am ascuns informaţii” (「隠したとはとらえていない」). 
  • părinţii contactează un ONG care se ocupă cu ajutorarea familiilor ai căror copii au fost victime ijime şi sînt sfătuiţi să depună plîngerea la poliţia prefecturală. Poliţia prefecturală acceptă plîngerea pe 10 iulie (marţi). 
  • miercuri, 11 iulie, poliţia prefecturală începe o investigaţie în şcoală: o echipă specială de poliţişti chestionează elevii şi profesorii cu privire la ijime şi, în acelaşi timp, verifică rezultatele primei anchete. 
  • joi, 12 iulie, şeful comisiei pentru educaţie admite că ijime ar putea fi „unul dintre numeroşii factori” care au dus la sinuciderea băiatului. În aceeaşi zi, primarul din Otsu cere ajutorul Ministerului Educaţiei pentru rezolvarea acestui caz. 
  • vineri, 13 iulie, ministerul răspunde că va trimite un reprezentant în şcoală, iar ministrul adjunct îşi cere public scuze pentru întîrzierea cu care a reacţionat la acest caz de sinucidere. Este prima dată cînd ministerul trimite un reprezentant oficial pentru soluţionarea unui caz de ijime
  • astăzi, 14 iulie, poliţia prefecturală din Shiga a anunţat că o parte dintre profesorii din şcoală au declarat că au fost ei înşişi martori la scene în care victima era hărţuită de către colegi, dar nu au raportat nimănui. 
  • de mîine, 15 iulie, echipa de poliţişti care desfăşoară investigaţia în şcoală va creşte de la 25 la 45 de persoane.
Cam asta e povestea, într-o relatare cît de cît detaşată. Dar în ea se ascund atît de multe drame încît e greu să rămîi detaşat… cel mai grav e că a murit un copil. Cel mai probabil, din pricina cruzimii nesăbuite a unor colegi. Şi din pricina indolenţei tuturor adulţilor din jur, care ar fi trebuit să aibă grijă să nu se întîmple aşa ceva.

Ministerul educaţiei e mulţumit că statisticile oficiale spun că numărul de cazuri de ijime e în scădere, de la peste 100.000 în 2006 la puţin peste 75.000 în 2010 – datele pentru 2011 nu sînt încă publice. Reprezentanţii părinţilor şi diverse ONG-uri susţin că cifra asta nu reprezintă decît un vîrf de aisberg pentru că e vorba doar de cazurile confirmate, nu şi de cele neraportate. Oricum ar fi, mie mi se pare că 75.000 rămîne o cifră cumplită… Iar dacă un singur copil moare din pricina ijime, este cu atît mai grav.

***
În cazul de la Otsu, mai există un aspect deloc de neglijat: indiferenţa presei. Nimeni nu s-a obosit să încerce să afle ce s-a întîmplat cu adevărat în acea şcoală – toţi ziariştii au înghiţit pe nemestecate gogoşile servite de comisia pentru educaţie, fără nici o tresărire. Lucrurile au luat amploare şi au ajuns în presa centrală doar datorită perseverenţei părinţilor îndureraţi. Oribil. Şi trist. 


Puştiul peltic care cară mape

Am revăzut de curînd Tampopo (タンポポ). filmul din 1985 al regizorului Jūzō Itami (伊丹十三)… Abia al doilea din cele zece filme făcute de Itami, dar ce mînă de maestru! Excelent. Vorba ceea, oldies but goldies.

Povestea din Tampopo e destul de simplă la prima vedere: cum să ajuţi o văduvă cu un copil să-şi refacă restaurantul minuscul de periferie – şi, mai ales, să ducă la perfecţiune gustul supei şi consistenţa tăieţeilor 😛 – trecînd peste toate obstacolele, fie ele oricît de mari şi aparent insurmontabile. Evident, finalul e un happy-end de zile mari, în care toată lumea rîde, cîntă şi dansează: supa e mirobolantă, tăieţeii sînt nemaipomeniţi, fosta magherniţă dărăpănată e ţais, clienţii se înghesuie să guste din minunile gastronomice, vechii duşmani sînt noii prieteni şi dragostea pluteşte peste tot în aer. Dar asta e doar prima vedere…

Itami inserează în film cîteva fire secundare, aparent fără nici o legătură cu povestea principală, dar care sînt de fapt sarea şi piperul. Subtil, pe ici pe colo sînt presărate cîte un clin d’œil sau cîte o aluzie care trimit la clasicele lui Kurosawa, la western-urile americane, la comediile bulevardiere sau la filmele pink japoneze… Mie, unuia, mi se pare sincer că tot filmul poate fi văzut tocmai în cheia asta, oarecum meta, a firelor secundare – dincolo de tăieţei şi orice altceva, Tampopo e un film despre film / cinematografie, în care Itami pare să se-ntrebe pînă şi ce naiba caută el în scaunul de regizor. O întrebare legitimă, de altfel.

Unul din firele astea secundare e o scenă antologică în care un grup de oameni de afaceri spilcuiţi şi simandicoşi merg la cină la un restaurant franţuzesc cu ştaif, însoţiţi de un puşti peltic cărător de mape… Cadrele sînt memorabile:

 

Dacă stăm strîmb şi judecăm drept, cam ăsta e de fapt mersul lumii. Scena asta de cîteva minute din filmul lui Itami e valabilă şi în Japonia şi în România. Şi oriunde altundeva. Rîdem cînd o vedem, dar e un rîs strîmb.

***

PS: În săpăturile prin YouTube, am dat într-un cotlon şi peste filmul întreg, cu tot cu subtitrări:


Din nou despre Otopeni

A trecut mai bine de-o săptămînă de cînd am publicat textul-apel al lui Şerban Georgescu despre aeroportul Henri Coandă şi necesara lui „curăţare”. Ce s-a mai întîmplat între timp? George Moise spune, într-o postare de azi, că nimic… Eu, însă, sînt ceva mai optimist – mi se pare că lucrurile parcă-parcă au început să se mişte puţin.

Poate e momentul să tragem o linie şi să vedem ce a apărut în presă şi online despre problema asta în ultimele zile: 

– 19 august: pe Twitter, Mixi, Facebook şi alte site-uri de socializare utilizate frecvent în Japonia încep comentariile şi discuţiile despre cazul Yurika Masuno (益野友利香) – o sinteză aici. Multe dintre tweet-uri pomenesc despre faptul că Europa de Est (România în special) este o zonă nesigură, chiar periculoasă; altele, însă, afirmă că Japonia este cea mai sigură ţară din lume şi că, prin urmare, tinerii japonezi trebuie să fie îndemnaţi / învăţaţi să nu mai călătorească în străinătate. Începe să circule şi o imagine cu ultimele tweet-uri ale lui Yurika (de pe 15 august), în care aceasta scrie că e înspăimîntată de faptul că trebuie să meargă singură trei ore cu un tren de noapte de la Bucureşti şi că, dacă ajunge la destinaţie, ăsta va fi un miracol…

ルーマニア着いてから一人で深夜電車に3時間乗らなきゃだから、それが最大の不安というか何というか辿り着けたら奇跡だと思う(>_<)

– 20 august: AIESEC Japonia emite un comunicat de presă în care spune că, la cererea expresă a familiei Masuno, nu va face nici un comentariu despre moartea studentei la Bucureşti. Un comunicat asemănător apare şi pe 22 august.

– 21 august: Ambasada României la Tōkyō emite un comunicat de presă în care îşi exprimă regretul pentru moartea prematură a tinerei japoneze (comunicatul apare doar pe versiunea în engleză a site-ului):

The Embassy of Romania to Japan and the Ministry of Foreign Affairs of Romania express their deepest regret and profund sadness for the tragic and premature death of the young Japanese citizen in Bucharest. 

– 22 august: textul excelent scris de Wafu despre Yurika Masuno e preluat de Jurnalul Naţional aici

– 23 august: în adevărul apare un editorial scurt şi la obiect cu titlul „Cine a ucis-o pe Yurika Masuno”:

A trebuit să moară Yuriko Masuno ca să avem diagnosticul exact: România este acel loc de la periferia a tot ce este corect, unde se trăieşte şi se moare absurd. Şi cui îi pasă? Ne este, desigur, silă, dar din silă nu se ridică nimic.

– 24 august: conducerea ANAT (Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism) emite un comunicat în care afirmă cătragedia cu turista japoneză putea fi evitată dacă ar fi existat un control riguros în aeroport şi o monitorizare permanentă a ceea ce se întâmplă, iar taximetriştilor nu li s-ar permite să asalteze turiştii”. Ştirea apare pe realitatea.net şi pe Mediafax (şi, probabil, şi în alte părţi).

– 28 august: apelul lui Şerban a fost preluat şi de Liviu Mihaiu pe Facebook, cu următoarea introducere: 

Cine crede ca Aeroportul International Otopeni trebuie curatat de mafioti, sa copieze scrisoarea asta (sau sa compuna alta), s-o semneze si sa o trimita la urmatoarele adrese:
contact@bucharestairports.ro
secretariat@bucharestairports.ro
Nu va sfiiti! Nu va temeti! Romania NU e o tara a interlopilor!!!

Cei care vor sa spuna Japoniei si intregii lumi ca Romania regreta moartea Yurikai Masuno o pot face depunand o floare pe zidul resedintei ambasadorului Japoniei din Intrarea Armasului nr. 14 (in apropiere de Piata Romana, vezi link la harta):

– 28 august: E.S. Dl. Kanji Tsushima, fost ambasador al Japoniei în România, publică în Revista 22 un articol despre Yurika Masuno şi Hajime Hori (care, de altfel, îi era prieten): 

Ce m-a mâhnit profund în această împrejurare este pră­pastia uriaşă între in­ten­ţia curată şi frumoasă a vic­timei, aceea de a fi apre­ci­ată în România, şi intenţia ucigaşului doar de a o ucide pe tânăra fată, fără să-i pese deloc de ce venise ea de la mii de ki­lo­metri. E o discrepanţă abisală. 

– 28 august: într-o analiză Mediafax, cîţiva dintre operatorii din turism declară că pentru siguranţa turiştilor sînt necesare cel puţin monitorizarea taxiurilor şi realizarea unei linii de metrou pînă la Otopeni:

Ar trebui făcute controale zilnice la aeroport şi supracontroale, şi sunt convins că după ce vor fi arestaţi 2-3, se vor linişti. Toate aceste lucruri se cunosc, dar nu se iau măsuri.

– 28 august: în adevărul apare un reportaj despre taximetriştii „piraţi” şi „combinatorii” de la Otopeni:

Suspectul crimei din pădurea Otopeni a fost amendat de poliţie anul trecut de două ori pentru „cărăuşie şi cerşetorie” în parcarea sosiri interne a Aeroportului „Henri Coandă”. Însă, după fiecare contravenţie aplicată, acesta se reîntorcea în aeroport fără nicio problemă. 

– 30 august: E.S. Dl. Natsuo Amemiya, Ambasadorul Japoniei la Bucureşti, a avut prima reacţie oficială, publicată în Ziarul Financiar şi gândul:

Chiar am cerut Guvernului să ia măsuri cu privire la securitatea din aeroport pentru ca astfel de incidente nefericite să fie prevenite pe viitor iar relaţiile româno-japoneze să nu fie afectate.

– 30 august: apare un comunicat al Guvernului cum că Ponta s-ar fi dezmeticit şi vrea să acţioneze la Otopeni:

În urma datelor apărute cu privire la securitatea călătorilor care tranzitează Aeroportul Henri Coandă, Primul-Ministru al Guvernului României, domnul Victor Ponta, a solicitat Ministerului Transporturilor o informare, precum şi un plan de măsuri urgente pentru îmbunătăţirea situaţiei. Premierul României îşi exprimă regretul cu privire la tragedia căreia i-a căzut victimă studenta Yurika Masuno.[…] Guvernul României asigură că cei care nu şi-au respectat atribuţiile de control sau nu au aplicat legea cu fermitate vor răspunde legal. Guvernul asigură că vor fi luate măsurile necesare, astfel încât securitatea şi siguranţa călătorilor care folosesc Aeroportul Henri Coandă să fie pe deplin asigurată.

– 30 august: programele de ştiri relatează că poliţia realizează o razie la Otopeni pentru a depista eventualii taximetriști „pirați” şi „combinatorii”

De bună seamă, vor mai fi fiind şi alte posturi / articole / ştiri despre Yurika Masuno şi aeroportul Otopeni – dacă aveţi o ţîră de răgaz, semnalaţi-ni-le în comentarii. Se scrie şi se discută mult în ultima vreme despre presupusul criminal, ba că ar fi violator în serie, ba că ar fi de vreo etnie sau alta, ba că să vedem ce zice expertiza… Problema mai mare e însă că el nu avea ce să caute acolo. Scurt. Iar asta e vina autorităţilor, de la conducerea aeroportului şi poliţie pînă la guvern.

La Otopeni trebuie neapărat să se schimbe multe, asta e cert. De fapt, să se aplice legile – după cum ne-a atras atenţia o prietenă pe Facebook, legea 38/2003 interzice accesul taxiurilor în parcările publice ale aeroportului, dar şi „orice practică de abordare şi preluare a clienţilor în perimetrul aeroportuar de către taximetrişti sau interpuşi”… Da, din 2003!

În septembrie 2009, a existat o încercare de aplicare a acestei legi, dar… se vede acum cu ce rezultate.

Dacă premierul se arată băţos numai după intervenţia unui ambasador, ceva e putred în Danemarca – ar trebui să fie aşa tot timpul. Iar dacă a doua zi după razie „combinatorii” sînt înapoi – eventual în cîrdăşie cu unii şi alţii de prin aeroport – atunci iarăşi e ceva putred.

Acum, dincolo de mirificul limbaj de lemn al comunicatului guvernului şi dincolo de razia mai mult sau mai puţin eficientă a poliţiei, poate ne trezim totuşi. Oi fi eu prea naiv şi prea optimist, dar prefer să cred că se poate schimba totuşi ceva.

Să trimitem, deci, textul la administraţia aeroportului şi apoi… să vină petiţia!