Category Archives: Fukushima

Ferestre larg închise

Zdrang!!… Vecinii din apartamentul de la etaj şi-au închis obloanele metalice de la ferestre. 7 seara, s-a întunecat deja – e normal, se pregătesc oamenii de culcare. Aproape imediat, zdrang! din nou, de la clădirea de alături. Şi iar zdrang!, de la case din ce în ce mai îndepărtate… Huruitul metalic urmat de bufnitura grea se aude preţ de cîteva minute peste tot cartierul, ca un ecou din ce în ce mai slab, repetat la infinit.

Oamenii se tem, pesemne, să nu le intre hoţii în case – asta mi-am zis la început. Între timp, însă, florarul din colţ îşi lasă peste noapte toate ghivecele de vînzare afară, în faţa prăvăliei, fără spaima că ar putea rămîne fără ele. Lui nu-i e frică de hoţi.

Acum, la sfîrşitul lui septembrie, se termină şi perioada de economisire de electricitate impusă de guvern. Setsuden 節電, cum îi spun japonezii. Setsuden a început anul trecut, după Fukushima, din cauza opririi centralelor nucleare – fără ele, companiile producătoare de energie nu pot oferi decît 80-85% din cantitatea de electricitate de pînă acum, deci consumul trebuie ajustat. Adică să consumăm cu 15-20% mai puţin decît în anii precedenţi: să mai reducem din lumini, să rărim trenurile, să mai scoatem unele automate, să o lăsăm mai uşor cu aerul condiţionat, să mai oprim cîte o scară rulantă etc. Fireşte, ţelul a fost atins, ba chiar depăşit, ca producţia la hectar din vremurile planului cincinal; nu numai că nu s-a atins pragul critic, ci consumul s-a oprit undeva pe la 80% din producţie. Iar asta înseamnă cu aproape 40% mai puţin faţă de 2010. În fiecare zi, la metrou şi prin diverse alte locuri publice, ecrane uriaşe ne informau cu grafice frumos colorate care e consumul mediu din ziua cu pricina, ca un memento crud despre 3.11. Yoku ganbatta, ne… Ce bine că japonezii sînt stoici.

Vara japoneză e cumplită. Aspră. Temperaturile abia dacă urcă pînă pe la 35 de grade – rarissim – însă umiditatea e, de multe ori, aproape 100%. Uneori, simţi că abia poţi să tai aerul umed ca să înaintezi. Traversezi o stradă de cîţiva metri şi eşti deja năduşit, cu tricoul ud leoarcă. Tînjeşti permanent după o gură de apă şi ţi se pare că ţesătura hainelor îţi taie prin pielea lipicioasă, pînă la carne. Nu ai chef de nimic, nici de somn, nici de muncă; eşti într-o stare de toropeală perpetuă de care nu ştii cum să scapi mai repede. Acasă, însă, vine salvarea: aerul condiţionat… Mirificul aparat alb montat pe un perete. Miracolul tehnologiei de secol XX. Cînd mintea ţi-e năclăită de la arşiţa de peste zi, nu mai ţii minte că e setsuden; întinzi mîna după telecomandă şi apeşi butonul miraculos.

Ca să aibă efect mîntuirea aerului condiţionat, e musai să ţii ferestrele închise, să nu cumva să năvălească în casă urgia de afară. Nu e nevoie, însă, să trînteşti obloanele în fiecare seară. Şi-atunci, de ce nu încetează zdrang!-urile din cartier?

Oamenii se tem, pesemne, de privirile indiscrete, de ochii de spion care le strică intimitatea – mi-am zis la un moment dat. Doar că, înainte de obloanele zdrăngănitoare, există negreşit şi o perdea opacă, barieră de netrecut… Nu se vede nimic în case. Şi-atunci?…

Noi am dat prima dată drumul la aerul condiţionat abia undeva pe la începutul lui august. O fi fost în asta şi o doză de stoicism, se prea poate; sau grija pentru buzunarul propriu, adică teama de creşterea ameţitoare a facturii. Ne-am descurcat cu un ventilator şi cu… ferestrele deschise. Cu aer natural, necondiţionat. De-ăla care umflă perdelele şi le face să danseze.

Ferestrele deschise ne-au adus în casă şi frînturi din lumea de-afară: chirăieli de copii jucîndu-se în faţa casei (şi ţipînd uneori pînă la exasperare), clinchet de biciclete, portiere trîntite, zarvă de păsări gureşe hîrjonindu-se prin grădină, cîte-un zvon de insectă insistentă, miorlăituri de mîţe mai mari sau mai mici, cîte-un lătrat răzleţ, voci de oameni dîndu-şi bineţe şi stînd la cîte-o bîrfă şi cîte şi mai cîte.

Nimic din toate astea nu intră în casele japoneze cu ferestre larg închise. Nici măcar acum, cînd s-a domolit vipia şi aerul e respirabil, mulţi nu-şi deschid ferestrele. Preferă în continuare aerul condiţionat. Sînt rupţi de lume – vor să fie rupţi de lume, să stea închişi într-un mediu septic, ferecat, ca un bubble imens de plastic. Bubble boys şi bubble girls. Nimic să nu treacă de fereastră, nimic că nu treacă de oblon. Să nu pătrundă cumva nici un fir din aerul proaspăt şi din realitatea de-afară în imperiul casnic.

Ferestrele nu sînt închise la una sau două case de pe lîngă noi, ci la majoritatea. Oriunde-ai merge.

De-acum, vine toamna şi vremea începe să se răcească – în curînd, guvernul o să lanseze probabil şi ediţia de iarnă de setsuden, iar aparatele de aer condiţionat o să verse cu spor prin casă binefacerea căldurii. Din nou, ferestre închise…

Păi atunci, să rămînă închise. N-o să intre nici hoţi nici priviri indiscrete în casă. Da’ nici orice altceva.


Viaţa după bomba atomică

6 august Hiroshima, 9 august Nagasaki… Au trecut 67 de ani de la momentul zero, de cînd Japonia a trecut prin experienţa bombelor atomice. Poate asta ar trebui să aşeze altfel discuţiile de acum despre Fukushima şi viitorul centralelor nucleare.

Noi am ajuns la Hiroshima în ianuarie anul ăsta – cu noaptea-n cap, am coborît buimaci din autobuz, ne-am urcat în tramvai şi, după ce-am băut o cafea prelungită, ne-am dus direct la Domul atomic. Am ajuns pe la 8 dimineaţa, pe un ger de crăpau pietrele şi îngheţau degetele pe butonul de la aparatul foto, dar cu cerul senin.

Am coborît din tramvai exact la dom:

Zidurile domului – de fapt, zdrenţele de zid rămase după explozie – creează o atmosferă bizară: totul pare o construcţie neterminată, dar cu un aer cumplit de sumbru… Nici măcar în bătaia soarelui impresia nu e mai plăcută – domul pare complet nelalocul lui în peisaj…

În acelaşi timp, însă, domul aduce aminte de zilele teribile cînd era, practic, singura construcţie rămasă în picioare într-un pustiu întunecat de moloz şi cenuşă. Pozele de imediat de după explozie sînt cutremurătoare…

Am lăsat în urmă domul şi am trecut podul pe insula pe care se află parcul memorial, cel în care se ţin în fiecare an pe 6 august ceremoniile de comemorare a bombardamentului. Cer senin, multe flori şi porumbei:

Din parc, am ajuns la muzeu şi, după cîteva minute, ni s-a făcut pielea de găină. Am rămas fără grai şi ne-am plimbat năuci printre exponate, din ce în ce mai încrîncenaţi şi mai obosiţi. Cred că nu sînt cuvinte în nici o limbă care să descrie stările prin care poţi să treci în muzeul atomic de la Hiroshima – brusc, ni se încercănaseră ochii, ni se încleiaseră limbile şi începuseră să ne tremure picioarele.

Într-un colţ, agăţată sus, deasupra capetelor noastre, o replică a bombei din 1945… ceva mai încolo, un mănunchi de sticle sudate împreună din pricina suflului fierbinte al exploziei… apoi, o fotografie cu treptele unei clădiri pe care rămăsese imprimată umbra nucleară a unui om ţintuit acolo la deflagraţie… şi, nu în ultimul rînd, imaginea cea mai cumplită dintre toate, cea cu femeia care îşi dezvăluie cicatricile de pe trup: ţesătura hainei pe care o purta pe 6 august, rămasă în carne…

Oribil. Incredibil. Ştiu, am auzit / citit şi teoria cum că japonezii meritau asta pentru toate atrocităţile pe care le-au comis şi ei în război în numele co-prosperităţii… oare chiar aşa să fie? That’s not the point, după părerea mea. Chiar nu cred că oamenii din Hiroshima şi Nagasaki meritau aşa ceva.

La ora actuală, în Japonia mai sînt vreo 200.000 de supravieţuitori ai atacurilor atomice – din ce în ce mai puţini în fiecare an. Oamenii ăştia sînt istorie vie, poartă în ei un trecut atît de greu încît am avea extrem de multe de învăţat de la ei; mă întreb uneori dacă nu cumva amintirea lui august 1945 nu se va stinge odată cu ei, cîndva… Cîteodată îmi vine greu să înţeleg de unde avem noi – rasa umană – tupeul să ne jucăm de-a centralele nucleare cînd ştim ce pot face cîţiva atomi scăpaţi de sub cotrol.

Iar Japonia, care e singura ţară care a trecut prin monstruozităţile Hiroshima şi Nagasaki, are acum de-a face şi cu Fukushima. Poate e o lecţie de învăţat în asta.

***

Dacă mai aveţi putere, am pus mai multe poze pe Facebook.

–––

PS: Scriind postul ăsta,  mi-am adus aminte de un film excelent în care, într-un plan secund, se face referire şi la viaţa în Hiroshima după bomba atomică: Hiroshima, mon amour, regizat de Alain Resnais în 1959, cu Emmanuelle Riva şi Eiji Okada (岡田英次). Povestea e simplă: ea, actriţă, ajunge în Japonia pentru o filmare; la Hiroshima, îl cunoaşte pe el, arhitect – filmul prezintă ultimele 36 de ore ale relaţiei dintre ei… Cu alte cuvinte, destrămarea.

În prima parte apar imagini cu supravieţuitori ai bombardamentului atomic şi ai ploilor nucleare de după, relatate sec de o voce din off, ceea ce face ca dramele oamenilor să fie cu atît mai cumplite.

Pe scurt, un film Nouvelle Vague clasic; dacă aveţi răbdare, iată-l:


Cu bicicleta prin Hokkaidō, după trenuri

N-am ajuns încă în Hokkaidō (北海道), nici cu bicicleta nici altfel. Am călătorit însă, azi, cu Adam şi Beth – un cuplu de americani care locuiesc în Fukushima şi care, în vara anului trecut, s-au urcat în şa şi au petrecut o lună urmărind pe bicicletă traseul liniilor de tren abandonate din Hokkaidō. Au făcut şi un film despre asta, în patru episoade, uploadat integral pe YouTube.

Filmul e extrem de bine făcut: dinamic, cu mult umor, cu multe peisaje fabuloase (păduri, munţi, lacuri, poduri, mare :P), cu oameni interesanţi şi prietenoşi, pe scurt cu o Japonie destul de puţin cunoscută. Din toate cadrele se transmite pasiunea celor doi şi pentru ciclism, şi pentru trenuri – şi, mai mult, un aer de nostalgie după vremurile cînd pe şinele acum abandonate duduiau locomotive cu aburi şi vagoane înţesate de pasageri… Am stat lipiţi de calculator cît am urmărit tot filmul – doar ne plac şi nouă şi bicicletele, şi trenurile şi pisicile. Prin urmare, îl recomandăm cu entuziasm – noi ne-am găsit în el şi cîteva idei pentru vacanţele ce au să vină 😀

Episodul 1 – Linia Haboro (羽幌線):

Episodul 2 – Linia Tempoku (天北線):

Episodul 3 – Linia Shinmei (深名線):

Episodul 4 – Linia Shihoro (士幌線):


Vara nucleară

Pe 6 mai, am scris despre faptul că Japonia funcţionează pentru prima dată fără energie nucleară, după 42 de ani. A fost însă o primăvară scurtă – de astăzi, de la ora 21:00 (ora Japoniei) a început vara nucleară: a fost repornit reactorul numărul 3 de la centrala de la Oi, din prefectura Fukui.

Pe 16 iunie, guvernul a ajuns la concluzia că repornirea reactorului de la Oi este necesară avînd în vedere faptul că se prevede o vară toridă, iar zona de vest a Japoniei riscă să sufere din pricina producţiei insuficiente de energie. KEPCO (関西電力), compania care administrează centrala din Fukui, a primit astfel aprobarea de a porni reactoarele 3 şi 4 în cursul lunii iulie, după ce comisia guvernamentală specială a decis că centrala a trecut testul de stres… Reactorul pornit azi după o revizie care a durat mai bine de un an va începe să producă energie de miercuri şi va funcţiona la capacitate maximă peste o săptămînă, dacă nu se întîmplă nimic neprevăzut.

Între timp, la Tōkyō, de cîteva săptămîni au loc în fiecare vineri seara demonstraţii de protest împotriva repornirii centralelor nucleare în faţa reşedinţei premierului din Nagata-chō. În prima vineri, au fost 300 de oameni, apoi 1000, apoi 2700, 4000, 12.000, 45.000 – din ce în ce mai mulţi; iar la ultima demonstraţie, cea de alaltăieri, numărul protestatarilor a ajuns la 100.000… Protestele sînt organizate de o organizaţie numită Coaliţia Metropolitană împotriva Energiei Nucleare (首都圏反原発連合) care, de altfel, plănuieşte şi o altă acţiune simbolică pe 29 iulie: un lanţ uman în jurul clădirii Dietei, un apel pentru renunţarea completă la energia nucleară.

Protestele anti-nucleare sînt susţinute şi de o serie de voci din societatea civilă – unul dintre cei mai cunoscuţi militanţi este artistul Yoshitomo Nara (奈良美智) care, într-un tweet de pe 23 iunie, sugerează că nu l-ar deranja dacă manifestanţii ar folosi o imagine din cartea sa Slash with a knife din 1998:

(c) Yoshitomo Nara, „No nukes” (1998)

După tweet-ul cu pricina, afişele cu desenul „No nukes” al lui Nara au împînzit Nagata-chō, parcul Hibiya şi toate celelalte locuri unde au loc demonstraţii.

***

Astăzi au avut loc proteste împotriva repornirii reactorului nuclear şi la Oi: peste 100 de persoane s-au adunat şi au blocat unul dintre drumurile care duc la centrală. Pe lîngă No nukes, au avut şi o pancartă cu textul Promovarea energiei nucleare ne răpeşte viitorul (原発推進は私たちの未来を奪う)… No comment.  


După 42 de ani…

… Japonia funcţionează de azi 100% fără energie nucleară. Ieri după-masă la ora 5 a început oprirea ultimului reactor activ, aflat la centrala Tomari din Hokkaidō. Reactorul s-a oprit complet şi a încetat să mai furnizeze energie după ora 11 seara. Prin urmare, de azi, Japonia nu mai are energie electrică decît din surse tradiţionale – cărbuni, soare, vînt…

Asta se întîmplă după 42 de ani – în 1970 (la doar 4 ani după ce începuse producţia de energie nucleară), cele două reactoare aflate în funcţiune atunci au intrat în revizie.

Ce va urma? E greu de spus. Pe de o parte, sînt voci care susţin că energia non-atomică e prea scumpă pentru a susţine dezvoltarea economică, iar pe de altă parte sînt alte voci care spun că energia non-atomică pare scumpă acum, dar e o investiţie mult mai sănătoasă pentru viitor. Guvernul vrea să redeschidă reactoarele imediat ce se termină reviziile programate, dar numai cu condiţia să treacă testul de stres şi să primească aprobarea comunităţilor locale din jurul centralelor. Amintirea catastrofei de la Fukushima este însă prea intensă şi dureroasă ca opinia publică să fie prea usor de acord cu repornirea reactoarelor.

Între timp, Softbank (una dintre marile companii de telecomunicaţii) şi alte firme au început să investească puternic în centrale solare imense, exploatînd fiecare petec de pămînt pe care se poate construi ceva. De anul trecut, din vară, vînzările de panouri solare şi mini-centrale eoliene către particulari au crescut vertiginos – la Tōkyō, practic nu există cartier unde să nu vezi cel puţin cîteva case de familie alimentate de panouri solare. Dar încă nu e suficient – se anunţă o vară grea, cu restricţii de consum ca şi anul trecut şi, poate, chiar cu întreruperi de curent.

Poate că ziua de azi o să fie un început bun, pînă la urmă. Eu unul cred că se poate şi fără centrale atomice.