Tag Archives: hai-hui

Viaţa la ţară

De cînd am venit în Japonia, trăim mult mai eco şi mai cultural decît în România… Sîntem la vreo 40 de kilometri de Tōkyō, avem grădină de legume în spatele casei, avem la o aruncătură de băţ un oraş medieval, o pădure fermecată şi cîmpuri de orez cît vezi cu ochii. Nu ne mai lipseşte decît şfara cu motocei la capăt, de să crape mîţele jucîndu-se cu ei 😀 Da’ prevăd că o să ne luăm şi de-asta curînd.

Dacă tot stăm la ţară, profităm destul de des de asta, în primul rînd cu preumblări prelungi prin natură; scăpăm repede de betoane şi ne limpezim trupurile şi gîndurile  – vorba poetului, „cu aer proaspăt pe plămîni acum mă şterg”…

Zilele trecute, am luat-o la pas să explorăm teritoriile necunoscute din oraşul minuscul în care vieţuim – nu că ne-ar mai fi rămas multe cotloane de explorat. La un sfert de oră de mers pe jos, am scăpat de asfalt şi am ajuns la rîu – am dat de verde, mult verde:

Am pornit de-a lungul rîului pe unul dintre digurile înălţate, pe o cărare colbuită şi mărginită de ierburi pînă la genunchi, pe sub crengi bogate de cireşi. Vreme de vreo două ore, n-am întîlnit decît trei sau patru suflete pe drum: un alergător în spandex, o doamnă cu trei căţei, o băbuţă ageră ieşită la plimbare – care ne-a recunoscut prezenţa ceremonios, cu plecăciune + salut – şi un domn la vreo 40 de ani care stătea pe mal cu o undiţă întinsă în apă, pîndit de o pisică pofticioasă.

Am trecut pe lîngă o mini-fermă unde am dat peste o natură moartă cu tractor şi flori 😛 – se şi asortau la culori, de altfel:

Un pic mai tîrziu, o altă mini-fermă, cu alt tablou; de data asta, o natură vie cu om şi utilaj:

Ceva mai încolo, pe malul opus, un mic teren de golf pe care cîţiva pensionari domoli cu şepci albe exersau cu încetinitorul nişte lovituri – cît am trecut pe lîngă ei, i-am văzut mai mult scufundaţi prin tufişuri, căutînd mingile. Deh, tihna bătrîneţii…

Am mers şi-am mers, ca Harap-Alb spre ţara Împăratului Verde, pînă ce casele s-au făcut tot mai rare şi iarba tot mai mare – am nimerit în nişte cîmpuri de orez dese, parcelate cu grijă; unul dintre ele era vegheat cu atenţie de o liotă de pitici aliniaţi regulamentar pe un gard…

… iar altul, ceva mai încolo, avea în mijloc un mic cimitir budist, parcă ireal, parcă picat de nicăieri:

Ne-am văzut de drum mai departe încă vreo două ceasuri, liniştiţi, pînă ne-am reîntors în civilizaţie. Am avut parte şi de-un apus spectaculos şi dinamic (bătea vîntul), din care am reuşit să prindem în poză o spărtură în nori care, nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de felul cum arată Australia pe hărţi…

O să repetăm isprava asta.

***

De bună seamă, am pus ceva mai multe poze pe Facebook.


De la Myōgadani la Ikebukuro

Chiar înainte să înceapă sezonul ploios şi să vină peste noi primul taifun de anul ăsta, am făcut un o plimbare ceva mai lungă şi tihnită de la Myōgadani (茗荷谷) pînă la Ikebukuro (池袋). Cum traseul a fost prin oraş, am văzut, ca de obicei, mult beton şi asfalt – mai ales că o bună parte din drum am făcut-o pe sub una dintre autostrăzile suspendate care străbat centrul – dar am găsit şi cîteva chestii interesante.

De pildă, am trecut la un moment dat pe lîngă o intrare de casă care nu avea mai mult de 1 metru lăţime, cu o scară îngustă şi înghesuită, dar cu suficient loc cît să fie parcată şi o bicicletă:

Intrări de genul ăsta vezi peste tot în Japonia, şi asta spune multe despre stilul în care sînt construite casele, cu distanţe de o palmă între clădiri – dacă deschizi fereastra şi întinzi mîna, efectiv intri la vecini…

Ceva mai încolo, am dat peste o tarabă mobilă de tăieţei (supă ramen) care stătea rezemată de unul dintre stîlpii autostrăzii. Iniţial, am crezut că e abandonată, dar judecînd după pînza roşie, curată de deasupra, probabil că era doar în pauză şi îşi aştepta momentul de glorie pe la vreun festival sau tîrg.

Imediat după tarabă, pe o alee între două parcări mărginite de garduri de metal, un domn stătea liniştit pe jos şi îşi citea tacticos ziarul, nederanjat de nimeni şi nimic. Unul dintre numeroşii japonezi care citesc pe stradă, uneori chiar în mers…

Am dat şi peste un automat de băuturi un pic altfel decît cele obişnuite, cu o inscripţie mare şi lată: „Donaţii pentru victimele dezastrului din nordul Japoniei” (東北・東日本大震災義援金), ceea ce înseamnă că cel puţin o parte din încasări se duc la Crucea Roşie sau la alte organizaţii:

Una dintre consecinţele mai mărunte şi mai puţin cunoscute ale accidentului nuclear de la Fukushima.

Pe drum, ne-am intersectat şi cu singura linie de tramvai care mai funcţionează în Tōkyō, linia Arakawa (荒川線), care merge de la Waseda pînă la Minowabashi. Tramvaie mai sînt prin alte oraşe din Japonia (Nagasaki, Hiroshima, Kyōto etc.), dar de obicei sînt o raritate. Linia Arakawa a fost dată în folosinţă în 1913, deci anul viitor devine centenară :P:

La o staţie de benzină, am dat peste o scenă inedită – un poliţist care tocmai îşi făcea plinul la motocicletă:

La colţul imediat următor, un alt om al muncii la datorie. De data asta, un poştaş care golea sacii de corespondenţă în camioneta-i roşie:

Ne apropiaserăm deja de Ikebukuro, ceea ce însemna mai multe clădiri înalte, mai multe maşini, mai mulţi oameni şi, evident, mai mult gunoi. Pardon, nu era gunoi pe jos. Şi nici în ghivecele de flori, pentru că Ultraman (?) veghează să nu cumva să aruncăm mizerii aiurea:

Pe cînd am ajuns la doi paşi de gară, am surprins şi o scenă aproape ireală într-un dintre intersecţiile cele mai aglomerate din oraş: ca prin minune, preţ de cîteva secunde n-a trecut nici o maşină, iar pietonii erau opriţi pe trotuar, aşa că doi porumbei au coborît liniştiţi fix în mijlocul străzii…

S-au plimbat agale încoace şi-ncolo şi, cînd s-a făcut verde la semafor şi au năvălit oamenii pe zebră, au întins-o pe un stîlp din apropiere.

Am pornit în direcţia porumbeilor şi am intrat pe Sunshine Street (サンシャイン通り), cea mai animată arteră comercială din partea de est a gării Ikebukuro. Uneori e atît de aglomerată încît ţi-e greu să străbaţi mulţimea – ca pe şosea, sînt sensuri de mers, se circulă pe stînga… În Ikebukuro vin zilnic 1 milion de oameni, deci nu e de mirare că n-ai unde să arunci un ac.

Unii vin la cumpărături, alţii vin să facă poze cu tot soiul de mascote bizare şi neidentificate (probabil de prin anime-uri necunoscute mie) prin faţă pe la sălile de pachinko din care se revarsă neîncetat zumzet de maşinării şi urlete de angajaţi:

E şi asta o modă în Japonia, nu poţi să mergi pe undeva şi să nu-ţi faci poză cu mascota locului, altfel n-ai avea nici o dovadă că ai trecut pe-acolo…

Am surprins şi o „maid” (meido, cum îi spun japonezii), o puştoaică îmbrăcată într-un costum lolito-victorian de servitoare, care se plimba pe stradă şi încerca să ademenească potenţiali clienţi într-un maid cafe:

Meido sînt destul de rare prin Ikebukuro, densitatea maximă e în Akihabara, cartierul electronicelor şi sanctuar al culturii pop. Poate tocmai pentru că sînt rare, nu stau niciodată să pozeze, dacă te văd cu aparatul la ochi încep să protesteze „No photo, no photo” – trebuie să ai mîna ageră şi să le prinzi cînd nu sînt atente.

Cam asta a fost plimbarea. Iată şi traseul:

Ca de obicei, am pus mai multe poze pe Facebook.


Cum să călătoreşti înapoi în timp

Cum poţi călători înapoi în timp?… Simplu: urci pe bicicletă, pedalezi vreo jumătate de oră bună şi ajungi la Kawagoe (川越). E unul dintre oraşele cele mai frumoase din Saitama – sau poate chiar din Japonia. Vorba ceea, dacă vrei să vezi cum arăta Tōkyō în perioada medievală, cel mai simplu e să mergi la Kawagoe… Tocmai de-asta, i se mai spune şi Koedo (小江戸), adică „micul Edo” (Edo fiind numele vechi al capitalei).

La prima vedere, Kawagoe nu pare foarte diferit de celelalte oraşe japoneze – cînd ieşi din gară, dai peste acelaşi peisaj urbanistic dezlînat şi cenuşiu de peste tot: clădiri de birouri impersonale, mall-uri gigantice fără ferestre, reclame luminoase, pasarele de fiare agăţate la 20 de metri, eternele mănunchiuri de cabluri suspendate şi peste tot beton, beton, beton… Nici o noimă urbanistică sau peisagistică. Dar oraşul are şi o parte veche absolut minunată, salvată ca prin minune dintre bube, mucegaiuri şi noroi :P.

Partea veche e concentrată în jurul unei străzi la vreo 15 de minute de mers de la gară. Pe ambele părţi ale străzii se înşiră case vechi, construite în stilul tradiţional kura (蔵造り) – sînt de fapt un soi de şuri vechi, sau depozite, în care se puteau păstra o sumedenie de chestii, de la cereale şi unele pînă la manuscrise şi obiecte de cult. Cele mai vechi kura din Japonia datează de prin secolele 7-8, dar cele din Kawagoe sînt ceva mai tinerele :), de prin 18-19. Sînt făcute din lemn şi toate au aceeaşi structură, cu parter şi un etaj, cu mici variaţiuni de decoraţiuni şi finisaje. Arată cam aşa:

Construcţiile sînt impresionante şi par foarte trainice (o parte din ele au rezistat şi unor incendii pe la sfîrşit de 19); la etaj, au doar nişte ferestre minuscule, care amintesc că şurile cu pricina puteau foarte bine să servească şi de fortăreţe: 

Acum, toate şurile astea vechi sînt prăvălii, restaurante, cafenele sau mini-muzee – cu alte cuvinte, mici negoţuri ţinute de oamenii de prin partea locului. Aproape oriunde te uiţi vezi cel puţin un magazin cu produse din cartofi dulci – satsuma imo 薩摩芋, care sînt specialitatea locului – de la bomboane şi cafea pînă la bere din cartofi. Nouă ne-au plăcut mult un magazin de beţe (hashi 箸) făcute de o familie veche de meşteri care transmit meseria din tată-n fiu…

… şi unul de murături:

Prin prăvălia de beţe intrăm aproape de fiecare dată cînd ajungem prin Kawagoe. Chiar dacă nu cumperi nimic, e o plăcere să te plimbi printre rafturile ticsite. Plus că nici nu te agasează niciodată vreun vînzător prea insistent…

Am mai dat şi peste un magazin de cuţite tradiţionale, tot la parterul unei kura. Cînd am intrat noi, un ucenic tocmai ascuţea un cuţit, iar meşterul îl supraveghea peste umăr. Ne-au salutat scurt şi şi-au văzut de treabă, ne-au lăsat să ne uităm nestingheriţi la vitrinele înalte în care erau înşirate cuţite de sus pînă jos, de toate dimensiunile şi formele, frumoase şi lucioase. De la mini-cuţite cu lama de 5 centimetri lungime pînă la mega-cuţite cu lama lată de o palmă, găseai de toate. Multe dintre ele aveau încrustate pe lamă un soi de efigie, probabil emblema familiei respective. N-am intrat în vorbă să aflăm mai multe detalii şi nici n-am reuşit să facem poze acolo, dar o să mai trecem. Neapărat.

Unele kura au şi un soi de tunel care duce în curtea interioară – cea pe care am prins-o noi în poză e acum un magazin de bomboane făcute din celebrii cartofi dulci:

Într-o parcare, un cărăuş îşi pregătea ricşa pentru turişti:

A trecut apoi pe lîngă noi, la trap, şi s-a uitat întrebător aşteptînd parcă să-l oprim să să ne căţărăm în hardughie. Ce-i drept, arătam a turişti: doi străini în pantaloni scurţi şi cu aparatul foto la gît… I-am făcut semn că nu vrem şi şi-a văzut de drum. L-am mai prins ceva mai tîrziu pe o străduţă lăturalnică, gonind spre soare:

Şi dacă tot am pomenit de turişti… La un moment dat, am văzut venind spre noi autobuzul special pentru turişti, care porneşte de la gară şi face un circuit lung pe la toate obiectivele importante, cu opriri dese, inclusiv prin partea veche a oraşului, printre kura. E genul tipic de autobuz pentru turişti din orice oraş care se respectă. Mi-a plăcut însă cum arată, roşcovan şi zvelt, şi, cînd l-am văzut apropiindu-se, am dus aparatul la ochi pregătit să fac o poză. M-am tot sucit şi m-am tot învîrtit că ba nu e bună expunerea, ba nu e bun unghiul, ba nu e bună încadrarea… fiţe de-astea. În fine, am stat cu aparatul la ochi aproape o jumătate de minut pînă să fac poza cu pricina. Şi abia cînd am coborît aparatul mi-am data seama că autobuzul rămăsese nemişcat în tot răstimpul ăsta, deşi era în trafic; şoferul m-a privit, mi-a zîmbit, a înclinat uşor capul a salut şi a demarat. Şi atunci mi-am dat seama: aşteptase liniştit să fac poza…

Printre atîtea case vechi, prăvălii tradiţionale şi ricşe, chiar ai impresia că te-ai întors în timp în perioada Edo, printre samurai :D. Nici nu te miră să vezi o salbă de kimono-uri agăţate la stradă, în faţa unui atelier:

Mai ales că peste partea veche a oraşului veghează Toki no kane 時の鐘, „Clopotul timpului”, un turn de vreo 15 metri din lemn rămas intact de mai bine de un secol, care anunţă şi acum ora exactă de patru ori pe zi…

Apropo de timp… la capătul unei străduţe, am zărit pe o bancă două bătrîne aşezate la taifas – clopotul din turn a bătut ora exactă de multe ori pentru ele, cu siguranţă. Păreau atît de liniştite, pierdute în conversaţia lor, fără nici o grijă faţă de ce ce e-n jur… Ne-au adus aminte de băncile din faţa casei de la ţară, din România, unde se adună seara bătrînii la vorbă.

Cam ăsta e Kawagoe, oraşul unde faci un salt înapoi în timp. Sînt atît de multe lucruri de văzut încît nu ajunge o zi… Prin urmare, o să mai mergem. Des. 😀

Kawagoe ne place şi pentru că e foarte important pentru ideea de mişcare civică în Japonia. La începutul anilor 70, cînd Japonia era în plină perioadă de creştere economică şi se construia frenetic şi alandala peste tot, strada atît de frumoasă de azi era ameninţată de un proiect imobiliar gigantic, justificat – ca de obicei – prin necesitatea de revitalizare a zonei. Cu alte cuvinte, ideea era să dărîme clădirile vechi şi să înalţe pe ruinele lor nişte betoane impersonale. Şi atunci, pentru prima dată în istoria postbelică a Japoniei – ţară în care cetăţenii sînt extrem de pasivi, aproape letargici de obicei – localnicii s-au revoltat şi au spus nu. Simplu. Au spus că nu e nevoie de investiţii masive în ciment şi fierătanii din partea unor companii-mamut pentru a revitaliza oraşul, şi că asta pot face ei. Şi, încet-încet, după luni de zile de proteste, companiile mari au cedat, iar localnicii au început să investească în vechile kura, să le restaureze şi să le deschidă ca prăvălii, cafenele şi spaţii culturale. Iar azi, în Kawagoe vin anual mai bine de 6 milioane de turişti – oraşul prosperă şi fără betoane sinistre. Pînă la urmă, revitalizarea Kawagoe a devenit model şi pentru refacerea altor zone istorice din Japonia, care au refuzat uniformizarea gri. Între timp, în România, ard (!) clădirile vechi de pe Kisseleff şi Moara lui Asan… Trist.

***

Ca de obicei, am pus mai multe poze pe Facebook