Tag Archives: Tokyo

La vînătoare…

Din ziua cînd vîntul de toamnă a bătut prima oară, frunzele din vîrfurile copacilor de pe piscul Otowa cel vîntos au prins a se-nroşi…

秋風の/吹きにし日より/音羽山/峰のこずゑも/色づきにけり

Aşa sună o poezie clasică celebră*, de pe vremea cînd japonezilor abia începuse să le vibreze sufletul la frunzele roşii de arţar… Momiji (紅葉), cum le spuneau odinioară.

Pe vremuri, împăratul şi suita de la curte – nobili, miniştri de stînga şi de dreapta, dregători, sfetnici, curtezane, poeţi, caligrafi, pictori şi nenumăraţi alţii – îmbrăcaţi toţi în kimono-uri roşcate în douăsprezece straturi foşnitoare, porneau în alai, cu zarvă mare şi zvon de petrecere, să vadă dacă a venit toamna… Pe muntele Hiei, la Sagano, la Arashiyama, la templul Kiyomizu, la Iwakura, peste tot pe unde arţarii începeau să ruginească. Se opreau, luau încet crengile în palme să vadă de aproape frunzele zimţate şi zdrenţuite, după care le admirau scuturîndu-se, semn al efemerităţii şi fragilităţii. Şi apoi începeau să curgă valuri de sake în cupe şi poezii din vîrfurile de pensulă… „Vînătoare de momiji” se numea asta, momiji gari (紅葉狩り). Simbolic şi atît de frumos.

În timp, poeziile s-au sedimentat în fel şi fel de culegeri şi antologii – puţină lume la mai ştie / înţelege acum, dar au rămas. Şi au rămas şi momiji, peste tot în Japonia cea plină de arţari. Aşa că am pornit şi noi, de mai bine de-o săptămînă, la vînătoare…

Ichō namiki

Însă, înainte de arţari, am trecut să vedem copacii de ginkgo (biloba pe numele întreg, ichō 銀杏 în japoneză). În Tōkyō există o stradă spectaculoasă pe lîngă parcul Meiji Jingū Gaien, mărginită de 1.600 de arbori:

Printre curioşi, o doamnă cu kimono asortat, ieşită parcă direct din stampele de odinioară:

 Covorul de frunze, efemer – trecutul…

…şi viitorul:

Abia apoi ne-am încumetat spre arţari.

Kosihikawa Kōrakuen

Un parc superb, pitit între betoane şi parcă strivit de un Tōkyō Dome gigantic – una dintre cele două grădini rămase încă din perioada Edo, amenajată de doi dintre daimyō din clanul Tokugawa. Plin, deja, de arţari roşii ca focul…

… sau abia ruginiţi:

Momiji, iarbă verde, crîmpeie de soare, apă limpede şi clădiri de beton şi sticlă…

Chinzansō

Am mai scris la un moment dat despre Chinzansō, grădina cu cireşi şi nunţi. E frumoasă şi toamna, într-un dezmăţ de culori:

Aici am vînat momiji după moda din vechime, am luat frunzele delicate în palmă:

Şi apoi le-am urmărit scuturîndu-se efemer…

De sus, de lîngă pagodă, arţarii ruginii se văd împletiţi cu pinii şi cu un ginkgo parcă rătăcit de nicăieri: 

Şi aici, o apariţie ireală, de stampe:

Surpriza cea mare, la Chinzansō, a fost un cireş înflorit în decembrie… Simplu:

 Cam asta a fost vînătoarea de anul ăsta. 

* poezia, scrisă de Ki no Tsurayuki (紀貫之), a apărut pentru prima dată în antologia Kokinshū (古今集) – „Culegere de poezii vechi şi noi” – din 905… 


De la Myōgadani la Ikebukuro

Chiar înainte să înceapă sezonul ploios şi să vină peste noi primul taifun de anul ăsta, am făcut un o plimbare ceva mai lungă şi tihnită de la Myōgadani (茗荷谷) pînă la Ikebukuro (池袋). Cum traseul a fost prin oraş, am văzut, ca de obicei, mult beton şi asfalt – mai ales că o bună parte din drum am făcut-o pe sub una dintre autostrăzile suspendate care străbat centrul – dar am găsit şi cîteva chestii interesante.

De pildă, am trecut la un moment dat pe lîngă o intrare de casă care nu avea mai mult de 1 metru lăţime, cu o scară îngustă şi înghesuită, dar cu suficient loc cît să fie parcată şi o bicicletă:

Intrări de genul ăsta vezi peste tot în Japonia, şi asta spune multe despre stilul în care sînt construite casele, cu distanţe de o palmă între clădiri – dacă deschizi fereastra şi întinzi mîna, efectiv intri la vecini…

Ceva mai încolo, am dat peste o tarabă mobilă de tăieţei (supă ramen) care stătea rezemată de unul dintre stîlpii autostrăzii. Iniţial, am crezut că e abandonată, dar judecînd după pînza roşie, curată de deasupra, probabil că era doar în pauză şi îşi aştepta momentul de glorie pe la vreun festival sau tîrg.

Imediat după tarabă, pe o alee între două parcări mărginite de garduri de metal, un domn stătea liniştit pe jos şi îşi citea tacticos ziarul, nederanjat de nimeni şi nimic. Unul dintre numeroşii japonezi care citesc pe stradă, uneori chiar în mers…

Am dat şi peste un automat de băuturi un pic altfel decît cele obişnuite, cu o inscripţie mare şi lată: „Donaţii pentru victimele dezastrului din nordul Japoniei” (東北・東日本大震災義援金), ceea ce înseamnă că cel puţin o parte din încasări se duc la Crucea Roşie sau la alte organizaţii:

Una dintre consecinţele mai mărunte şi mai puţin cunoscute ale accidentului nuclear de la Fukushima.

Pe drum, ne-am intersectat şi cu singura linie de tramvai care mai funcţionează în Tōkyō, linia Arakawa (荒川線), care merge de la Waseda pînă la Minowabashi. Tramvaie mai sînt prin alte oraşe din Japonia (Nagasaki, Hiroshima, Kyōto etc.), dar de obicei sînt o raritate. Linia Arakawa a fost dată în folosinţă în 1913, deci anul viitor devine centenară :P:

La o staţie de benzină, am dat peste o scenă inedită – un poliţist care tocmai îşi făcea plinul la motocicletă:

La colţul imediat următor, un alt om al muncii la datorie. De data asta, un poştaş care golea sacii de corespondenţă în camioneta-i roşie:

Ne apropiaserăm deja de Ikebukuro, ceea ce însemna mai multe clădiri înalte, mai multe maşini, mai mulţi oameni şi, evident, mai mult gunoi. Pardon, nu era gunoi pe jos. Şi nici în ghivecele de flori, pentru că Ultraman (?) veghează să nu cumva să aruncăm mizerii aiurea:

Pe cînd am ajuns la doi paşi de gară, am surprins şi o scenă aproape ireală într-un dintre intersecţiile cele mai aglomerate din oraş: ca prin minune, preţ de cîteva secunde n-a trecut nici o maşină, iar pietonii erau opriţi pe trotuar, aşa că doi porumbei au coborît liniştiţi fix în mijlocul străzii…

S-au plimbat agale încoace şi-ncolo şi, cînd s-a făcut verde la semafor şi au năvălit oamenii pe zebră, au întins-o pe un stîlp din apropiere.

Am pornit în direcţia porumbeilor şi am intrat pe Sunshine Street (サンシャイン通り), cea mai animată arteră comercială din partea de est a gării Ikebukuro. Uneori e atît de aglomerată încît ţi-e greu să străbaţi mulţimea – ca pe şosea, sînt sensuri de mers, se circulă pe stînga… În Ikebukuro vin zilnic 1 milion de oameni, deci nu e de mirare că n-ai unde să arunci un ac.

Unii vin la cumpărături, alţii vin să facă poze cu tot soiul de mascote bizare şi neidentificate (probabil de prin anime-uri necunoscute mie) prin faţă pe la sălile de pachinko din care se revarsă neîncetat zumzet de maşinării şi urlete de angajaţi:

E şi asta o modă în Japonia, nu poţi să mergi pe undeva şi să nu-ţi faci poză cu mascota locului, altfel n-ai avea nici o dovadă că ai trecut pe-acolo…

Am surprins şi o „maid” (meido, cum îi spun japonezii), o puştoaică îmbrăcată într-un costum lolito-victorian de servitoare, care se plimba pe stradă şi încerca să ademenească potenţiali clienţi într-un maid cafe:

Meido sînt destul de rare prin Ikebukuro, densitatea maximă e în Akihabara, cartierul electronicelor şi sanctuar al culturii pop. Poate tocmai pentru că sînt rare, nu stau niciodată să pozeze, dacă te văd cu aparatul la ochi încep să protesteze „No photo, no photo” – trebuie să ai mîna ageră şi să le prinzi cînd nu sînt atente.

Cam asta a fost plimbarea. Iată şi traseul:

Ca de obicei, am pus mai multe poze pe Facebook.


Templul lui Confucius

După cum am promis cînd am scris despre plimbarea de la Ochanomizu la Akihabara, iată și postul separat despre Yushima Seidō (湯島聖堂), templul dedicat lui Confucius de lîngă Hijiri Bashi, pe malul rîului Kanda. De altfel, templul e destul de bine pitit pe lîngă piciorul podului, trebuie să recunosc că am dat peste el din întîmplare, nu eram chitiți să-l vizităm (ca niște inculți ce ne aflăm).

N-o să înșirăm aici detalii istorico-metafizice despre templu – se găsesc informații destul de exacte și lămuritoare pe Wikipedia sau pe site-ul Yushima Seidō, cum preferați. Pe noi ne-a intrigat panoul peste care am dat imediat ce-am traversat podul dinspre Ochanomizu:

Evident, am zis să purcedem spre templu. Și bine-am făcut… În căldura înăbușitoare de Tōkyō mizerabil, de vară, am dat peste o insulă de răcoare, cu multă verdeață, cu mult lemn și, deci, cu multă umbră. Sincer, ne-am bucurat de prospețimea de natură mai mult decît de încărcătura istorică și filosofică / religioasă a locului. 

Ne-a impresionat acoperișul de la Taiseiden (大成殿), pavilionul central:

Într-un colț al pavilionului am dat și peste ema (絵馬), plăcuțele de lemn pe care se scriu rugăciuni – poate ar fi mai bine să le zic „rugăminți”, totuși – adresate zeilor, de obicei în altarele shintoiste. La început, ni s-a părut extrem de firesc să le găsim acolo, pînă ne-am dat seama că e, poate, bizar să ai ema shintoiste într-un templu dedicat lui Confucius, templu ale cărui poartă masivă de lemn și pavilion principal amintesc ca structură de un templu budist… Sincretism, ce mai!

Oricum, mai mult decît confucianism / shintoism / budism, la templul ăsta contează atmosfera. E liniște, e răcoare. Cînd am ajuns noi acolo nu era aproape nimeni (probabil din pricina arșiței năucitoare), așa că am avut răgaz să ne bucurăm de loc – de mirosurile de verde, de lemn vechi, de tămîie și de praf potolit cu apă, ca la noi în curțile de la țară :), de umbră și de liniște. Parcă nici nu mai eram în miezul unei metropole uriașe.

De bună seamă, am găsit și o statuie a lui Confucius, reprezentat în chip de bătrînel înțelept și sfătos:

În concluzie, ne-a plăcut. Recomandăm. Mai mergem. Am făcut și o hartă cu localizarea templului, să nu vă rătăciți cînd ajungeți prin Tōkyō.

Cam atît.


De la Ochanomizu la Akihabara

Akihabara (sau Akiba, cum i se spune pe scurt) e cartierul din Tōkyō cunoscut în special pentru puzderia de magazine de electronice noi sau second-hand (computere, aparate foto, televizoare, boxe și mii și mii de alte mărunțișuri), pentru prăvăliile cu manga și anime și, în ultima vreme, ca unul dintre locurile predilecte de adunare / manifestare pentru otaku.

Într-o duminică de vară, anul trecut prin iulie, am pornit la o plimbare prelungă de la Ochanomizu, unde avuseserăm ceva treabă, pînă la Akihabara. Am trecut întîi pe la Yushima Seidō, unul dintre puținele temple dedicate lui Confucius (care merită o postare separată pe care o s-o capete în curînd :P) și apoi am luat-o agale la pas pe Sotobori Dōri, de-a lungul rîului Kanda.

Zona nu e spectaculoasă, trebuie să recunosc – în sensul în care e plină de genul de clădiri-impersonale-de-beton-fără-atmosferă care sînt presărate peste tot în Tōkyō – dar am dat totuși pe drum de cîteva mici bijuterii. De pildă, o casă veche, ruginită și bătută de vînturi, soare și ploi, din perioada Taishō:

sau cîteva afișe cu parfum de nostalgie, cu reclame la bere (Yebisu și Sapporo) din perioada interbelică:

Nu ne-am oprit la bere, ci ne-am continuat vajnici drumul spre Akiba. N-am mers să vedem electronicele, manga, anime sau otaku, ci să ne plimbăm pe străduțele lăturalnice, mai puțin umblate și mai puțin cunoscute din cartier, care nici nu sînt trecute prin ghidurile turistice.

Străduțele astea colcăie de viață, e mereu un du-te-vino de neînchipuit, cu japonezi de toate vîrstele, cu străini „de-ai locului” blazați de furnicarul din jur și cu turiști nedumeriți și pierduți, cu prăvălii de kebab cu terasă (!), cu zeci de dughene înghesuite cu tot soiul de mărunțișuri, cu săli de pachinko imense și gălăgioase din care se varsă în stradă un vacarm de nedescris de fiecare dată cînd treci pe lîngă ușile automate, cu haine pestrițe, cu meido care încearcă să pescuiască clienți / cliente în stradă pentru cîte o cafenea, cu luptători de sumō ieșiți la cumpărături… și o groază de alte lucruri care merită văzute / auzite / simțite pe viu. Akiba e greu de pus în cuvinte.

Ne-a placut un afiș de la intrarea într-un pachinko:

și am surprins și două meido care plecaseră agale cu două cliente :P:

Cam asta a fost, pe scurt, plimbarea. Am salvat și o hartă cu traseul pe care l-am făcut:

O să mai istorisim multe despre Akihabara, pe măsură ce ne mai amintim poveștile.