Tag Archives: toamnă

La vînătoare…

Din ziua cînd vîntul de toamnă a bătut prima oară, frunzele din vîrfurile copacilor de pe piscul Otowa cel vîntos au prins a se-nroşi…

秋風の/吹きにし日より/音羽山/峰のこずゑも/色づきにけり

Aşa sună o poezie clasică celebră*, de pe vremea cînd japonezilor abia începuse să le vibreze sufletul la frunzele roşii de arţar… Momiji (紅葉), cum le spuneau odinioară.

Pe vremuri, împăratul şi suita de la curte – nobili, miniştri de stînga şi de dreapta, dregători, sfetnici, curtezane, poeţi, caligrafi, pictori şi nenumăraţi alţii – îmbrăcaţi toţi în kimono-uri roşcate în douăsprezece straturi foşnitoare, porneau în alai, cu zarvă mare şi zvon de petrecere, să vadă dacă a venit toamna… Pe muntele Hiei, la Sagano, la Arashiyama, la templul Kiyomizu, la Iwakura, peste tot pe unde arţarii începeau să ruginească. Se opreau, luau încet crengile în palme să vadă de aproape frunzele zimţate şi zdrenţuite, după care le admirau scuturîndu-se, semn al efemerităţii şi fragilităţii. Şi apoi începeau să curgă valuri de sake în cupe şi poezii din vîrfurile de pensulă… „Vînătoare de momiji” se numea asta, momiji gari (紅葉狩り). Simbolic şi atît de frumos.

În timp, poeziile s-au sedimentat în fel şi fel de culegeri şi antologii – puţină lume la mai ştie / înţelege acum, dar au rămas. Şi au rămas şi momiji, peste tot în Japonia cea plină de arţari. Aşa că am pornit şi noi, de mai bine de-o săptămînă, la vînătoare…

Ichō namiki

Însă, înainte de arţari, am trecut să vedem copacii de ginkgo (biloba pe numele întreg, ichō 銀杏 în japoneză). În Tōkyō există o stradă spectaculoasă pe lîngă parcul Meiji Jingū Gaien, mărginită de 1.600 de arbori:

Printre curioşi, o doamnă cu kimono asortat, ieşită parcă direct din stampele de odinioară:

 Covorul de frunze, efemer – trecutul…

…şi viitorul:

Abia apoi ne-am încumetat spre arţari.

Kosihikawa Kōrakuen

Un parc superb, pitit între betoane şi parcă strivit de un Tōkyō Dome gigantic – una dintre cele două grădini rămase încă din perioada Edo, amenajată de doi dintre daimyō din clanul Tokugawa. Plin, deja, de arţari roşii ca focul…

… sau abia ruginiţi:

Momiji, iarbă verde, crîmpeie de soare, apă limpede şi clădiri de beton şi sticlă…

Chinzansō

Am mai scris la un moment dat despre Chinzansō, grădina cu cireşi şi nunţi. E frumoasă şi toamna, într-un dezmăţ de culori:

Aici am vînat momiji după moda din vechime, am luat frunzele delicate în palmă:

Şi apoi le-am urmărit scuturîndu-se efemer…

De sus, de lîngă pagodă, arţarii ruginii se văd împletiţi cu pinii şi cu un ginkgo parcă rătăcit de nicăieri: 

Şi aici, o apariţie ireală, de stampe:

Surpriza cea mare, la Chinzansō, a fost un cireş înflorit în decembrie… Simplu:

 Cam asta a fost vînătoarea de anul ăsta. 

* poezia, scrisă de Ki no Tsurayuki (紀貫之), a apărut pentru prima dată în antologia Kokinshū (古今集) – „Culegere de poezii vechi şi noi” – din 905… 

Anunțuri

A venit, a venit toamna…

La finalul buletinului de ştiri NHK, dialog între prezentator şi fata cu prognoza meteo:

– Cum o să fie vremea în zilele următoare, Cutare-san?

– A, păi aşa şi pe dincolo, blabla, vă spun imediat detaliile…

Şi apoi, după publicitate, începe să ne spună detaliile – pe scurt, a venit toamna. Ştim asta din trei semne, continuă Cutare-san: în primul rînd, au scăzut temperaturile pînă pe la 20 de grade; apoi, taifunurile se ţin lanţ – întîi numărul 17, apoi 19; şi, last but not least… au apărut libelulele roşii! Akatonbo (赤蜻蛉). Akatonbo, de altfel, e kigo (季語 – cuvînt care marchează anotimpul) pentru toamnă în haiku.

Ridic mirat privirea din ecran şi îmi aduc aminte că, într-adevăr, de cîteva zile şi grădina noastră e plină de libelule roşii. Deci e limpede. Ce mai tura-vura, chiar a venit toamna… Poate scriu şi eu un haiku.