Category Archives: cinema

Personajul Tōkyō

Pe Rinko Kikuchi (菊地凛子) am remarcat-o în Babel, filmul din 2006 al lui Iñárritu, în care joacă rolul unei adolescente surdo-mute. Şi ce rol! Să ai parte de nominalizare la Oscar pentru un film în care nu rosteşti nici măcar un cuvînt…

Am regăsit-o de curînd într-un film independent din 2009, Map of the Sounds of Tokyo, realizat de regizoarea spaniolă Isabel Coixet (aka Miss Wasabi). 

Kikuchi joacă aici rolul unei tinere misterioase – singuratică, tăcută, rece – care se îndrăgosteşte de un spaniol (proprietar al unui magazin de vinuri în Japonia), jucat de Sergi López. De fapt, lucrurile par mai complicate: Ryu (Kikuchi) munceşte nopţile în piaţa de peşte, somnolează letargic peste zi şi, în timpul liber, e asasin plătit – aşa ajunge să-l cunoască pe David (López), pe care trebuie să-l ucidă la comanda unui om de afaceri cu legături mafiote, tatăl fostei iubite a lui David – iubită despre aflăm că tocmai s-a sinucis în prima scenă din film. Evident, Ryu nu-şi mai poate onora comanda, ba chiar începe să se transforme treptat: zîmbeşte, faţa i se luminează şi aura de singurătate pare să i se risipească; pînă la urmă, ajunge chiar să-i salveze viaţa lui David, aruncîndu-se în calea glonţului tras chiar de către cel care făcuse comanda de asasinat… Cu alte cuvinte, un fir narativ destul de subţire şi relativ previzibil.

Din păcate, Ryu nu pare deloc plauzibilă în rol de asasin plătit. Kikuchi joacă absolut exemplar, fără cusur, dar joacă în limitele scenariului şi regiei – transformarea ei din ucigaş cu sînge rece în femeie îndrăgostită ar fi fost mai credibilă dacă ar fi apărut pe ici pe colo măcar nişte aluzii la faptele ei de cruzime.

Şi totuşi… Map e un film care merită văzut pentru cel puţin două lucruri: felul în care e descrisă relaţia dintre Ryu şi David şi personajul Tōkyō.

Cei doi, asasinul şi victima, au o relaţie construită din multe tăceri, din multe momente de linişte şi de epuizare. (Şi numai atunci se simt în largul lor, nu şi în scenele de sex, care par oarecum forţate şi fără vlagă sau miză.) Povestea lor pendulează între Bastille, hotelul aproape ireal unde ajung încă din prima seară, şi cimentul rece pătat de sînge imposibil de spălat de la Tsukiji. Şi nici măcar nu-şi ştiu numele unul altuia.

Iar apoi… personajul Tōkyō. Construit din vîjîit de roţi de tren, sorbituri de tăieţei, şuierat de vînt prin spaţiile milimetrice dintre clădiri, voci rămase din perioada Edo, vocea blîndă a naratorului, anunţurile seci din gări, strigătele entuziaste de fals flashmob, şoapte, zarva din parcurile de distracţii, clinchete de pahare de vin, zgomote de cioburi, sushi, ramen, şi cîte şi mai cîte. Doar de-asta e harta sunetelor din Tōkyō… 

Cred că aşa s-a salvat un film care putea fi ratat magistral. 

Anunțuri

Bondo. Je-muzu Bondo.

Astăzi se pare că e ziua lui 007, căci se împlinesc 50 de ani de la lansarea primului film din serie – Dr. No, din 1962, cu Sean Connery ca James Bond. Şi tot astăzi se lansează şi cel mai recent film, Skyfall, al treilea cu Daniel Craig.

Văzînd toată zarva de pe net (concursuri cu ‘jde premii pe site-ul oficial) şi din presă (de pildă un soi de centerfold în Asahi Shinbun) din jurul lui 007, mi-am adus aminte de anii de facultate, cînd făceam cu un bun prieten sesiuni de vizionări de filme întinse cîteodată şi pe 24 de ore dintr-un foc…  Ne adunam vinerea seara, la oră fixă, ne făceam încălzirea cu Dosarele X, mai ronţăiam un chips, mai fumam o ţigară cît mai stăteam de vorbă despre mersul lumii şi apoi scoteam artileria grea: filme după filme, de la capodopere clasice pînă la comedii grosiere, de la acţiune cu sînge pe pereţi pînă la low budget-uri atît de independente încît nu auzise nimeni de ele. Haleam (aproape) orice. Nu conta perioada / regizorul / distribuţia / scenariul… film să fie. Prietenul ăsta al meu avea cîţiva pereţi tapetaţi de sus pînă jos cu casete video – nu se inventaseră dvd-urile pe vremea aia – şi, pe măsură ce vedeam cîte un film, ne aminteam de altul şi ne repezeam la raft, îl vîram în aparat şi ne delectam cu el; apoi următorul, şi următorul, şi tot aşa… Din cînd în cînd, cîte o mamă, cîte o soră sau un tată ne întrebau îngrijoraţi dacă mai rezistăm şi dacă nu vrem să ne odihnim, dar noi nu şi nu: rezistam, nu voiam să ne odihnim. N-aveam nevoie de nimic. Doar ne uitam la filme! Cîteodată – pesemne impresionaţi de nebunia noastră – ni se alăturau la cîte o vizionare şi ceilalţi de prin casă, ceea ce făcea lucrurile şi mai plăcute.

După cîte un maraton de-ăsta eram amîndoi zombie şi abia dacă ne trezeam pe luni dimineaţă să mergem pe la şcoli cu ochii cîrpiţi şi minţile aiurea. În timpul săptămînii, filmele văzute în week-end se decantau, se sedimentau şi ne dădeau ghes să vedem altele începînd cu vinerea următoare, imediat după introducerea cu agenta Scully 😛 A fost un soi de ritual care a durat vreo doi ani – cu foarte mici întreruperi – în care ne-am încropit amîndoi o ţîră de cultură cinematografică şi o schemă de scară de valori.

Ei, în perioada cu pricina am văzut şi toată seria Bond. De la primul pînă la cel mai recent de la momentul respectiv (Tomorrow Never Dies, dacă nu mă înşală memoria). Rînd pe rînd, de cîteva ori. Întîi în ordine cronologică, apoi amestecate, în funcţie de ce 007 ne plăcuse mai mult sau de ce Bond girl ne gîdilase privirea… (În paranteză fie spus, cel mai bun Bond mi se pare şi acum Timothy Dalton, deşi n-a făcut decît două filme.)

Cel pe care l-am văzut de cele mai multe ori, de ajunseserăm să-l ştim aproape pe de rost, a fost You Only Live Twice (1967), al cincilea din serie, tot cu Sean Connery. Eu abia mă apucasem de învăţat japoneză şi eram fascinat de tot ce însemna o bucăţică de Japonie, cît de mică – or You Only Live Twice se petrece în Japonia… un adevărat regal! Cînd eram în pană de idei – rarissim – şi ne-ntrebam la ce să ne uităm mai departe, eu votam aproape întotdeauna al cincilea Bond. Nu că Sean Connery ar fi fost vreun actor desăvîrşit (pare chiar plictisit şi blazat şi, oricum, juca mai prost în tinereţe decît la maturitate) sau că povestea plină de suspans ne-ar fi fascinat. Nu. Dar atmosfera aia întunecată şi apăsătoare de Bond + Japonia, cu uşi de hîrtie sparte de cîte-un luptător de sumō zvîrlit cît colo se spionul neînfricat, cu băi termale în care se discută chestiuni de politică mondială, cu străzile cu geisha şi neoane, cu Toyota 2000 GT decapotabilă transformată în Bond car şi cîte şi mai cîte – toate astea ne ţineau lipiţi de ecran.

În japoneză, pe Bond îl cheamă Bondo. Je-muzu Bondo (ジェームズ・ボンド), ca să fim exacţi 😀 Iar You Only Live Twice a devenit 007 wa nido shinu (007は二度死ぬ), adică „007 moare de două ori”, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru… Dar să nu fim cîrcotaşi. Doar e Bond.

Pardon, am vrut să spun Bondo. Je-muzu Bondo. Unde mai pui că în film mai şi rosteşte cîte-o vorbă în japoneză, ca orice agent secret care se respectă.

Poate e bizar, dar pentru mine Sean Connery, Bond şi Japonia sînt pe acelaşi palier. Cred că am ajuns acum aici, parţial, şi datorită lui 007 😛


Puştiul peltic care cară mape

Am revăzut de curînd Tampopo (タンポポ). filmul din 1985 al regizorului Jūzō Itami (伊丹十三)… Abia al doilea din cele zece filme făcute de Itami, dar ce mînă de maestru! Excelent. Vorba ceea, oldies but goldies.

Povestea din Tampopo e destul de simplă la prima vedere: cum să ajuţi o văduvă cu un copil să-şi refacă restaurantul minuscul de periferie – şi, mai ales, să ducă la perfecţiune gustul supei şi consistenţa tăieţeilor 😛 – trecînd peste toate obstacolele, fie ele oricît de mari şi aparent insurmontabile. Evident, finalul e un happy-end de zile mari, în care toată lumea rîde, cîntă şi dansează: supa e mirobolantă, tăieţeii sînt nemaipomeniţi, fosta magherniţă dărăpănată e ţais, clienţii se înghesuie să guste din minunile gastronomice, vechii duşmani sînt noii prieteni şi dragostea pluteşte peste tot în aer. Dar asta e doar prima vedere…

Itami inserează în film cîteva fire secundare, aparent fără nici o legătură cu povestea principală, dar care sînt de fapt sarea şi piperul. Subtil, pe ici pe colo sînt presărate cîte un clin d’œil sau cîte o aluzie care trimit la clasicele lui Kurosawa, la western-urile americane, la comediile bulevardiere sau la filmele pink japoneze… Mie, unuia, mi se pare sincer că tot filmul poate fi văzut tocmai în cheia asta, oarecum meta, a firelor secundare – dincolo de tăieţei şi orice altceva, Tampopo e un film despre film / cinematografie, în care Itami pare să se-ntrebe pînă şi ce naiba caută el în scaunul de regizor. O întrebare legitimă, de altfel.

Unul din firele astea secundare e o scenă antologică în care un grup de oameni de afaceri spilcuiţi şi simandicoşi merg la cină la un restaurant franţuzesc cu ştaif, însoţiţi de un puşti peltic cărător de mape… Cadrele sînt memorabile:

 

Dacă stăm strîmb şi judecăm drept, cam ăsta e de fapt mersul lumii. Scena asta de cîteva minute din filmul lui Itami e valabilă şi în Japonia şi în România. Şi oriunde altundeva. Rîdem cînd o vedem, dar e un rîs strîmb.

***

PS: În săpăturile prin YouTube, am dat într-un cotlon şi peste filmul întreg, cu tot cu subtitrări:


„Poveste din Tōkyō”- cel mai bun film japonez

Revista Sight and Sound a Institutului Britanic de Film face o dată la zece ani un sondaj despre cel mai bun film al tuturor timpurilor. Anul ăsta au votat 846 de critici / distribuitori / producători etc. şi, în urma votului, a rezultat o răsturnare spectaculoasă: după 50 de ani, Citizen Kane al lui Orson Welles a fost detronat de Vertigo-ul lui Hitchkock.

Apoi, pentru iubitorii de film japonez, o surpriză plăcută: pe locul 3 se află o peliculă realizată de regizorul Ozu Yasujirō (小津安二郎) în 1953, „Poveste din Tōkyō” (Tōkyō Monogatari 東京物語). Mai mult, în clasamentul făcut numai de regizori, Tōkyō Monogatari e pe locul 1, în vreme ce pe locurile 2-3 se află, la egalitate, Odiseea spaţială 2001 a lui Kubrick şi mai sus pomenitul Citizen Kane. Clasamentul complet cu cele 50 de filme poate fi văzut pe site-ul Institutului Britnic de Film, aici; un articol despre clasament apare şi pe BBC, aici.

Vestea bună e că, în acest secol al internetului, Tōkyō Monogatari se găseşte integral pe YouTube, cu tot cu subtitrare în engleză 😛 Dacă aveţi un răgaz de vreo două ore şi ceva, vi-l recomandăm cu căldură – e numai bun de privit într-o după masă lungă şi tihnită de vară:


Din istoria anime

Am găsit pe net o bijuterie esenţială pentru istoria anime: un filmuleţ de vreo 10 minute numit Kobu tori 瘤取り („Umflătura furată”) realizat în 1929 de studioul Yokohama Cinema. Desenele sînt făcute de Yasuji Murata 村田安司, scenariul e scris de Chūzō Aoji 青地忠三, iar regia e semnată de Yukikiyo Ueno 上野行清.

Povestea e foarte simplă: doi moşi, Tarō şi Jirō, trec prin aceleaşi păţanii – unul dintre ei e însă vesel şi simpatic, iar celălalt morocănos şi răutăcios; prin urmare, deznodămîntul e diferit pentru fiecare. Amîndoi au pe faţă cîte o umflătură imensă, de unde şi titlul filmuleţului.

Enjoy! 🙂