Category Archives: Tokyo

Ziua cea mai lungă

Astăzi, în trenul pe care îl luăm de obicei spre urbe, mi-a atras atenţia un afiş nou: tocmai s-a înfiinţat o linie de autobuz expres de la Ikebukuro pînă la Kawagoe, care circulă noaptea (deci după ce se opresc trenurile). De aici şi numele Middonaito Arō – fireşte, Midnight Arrow. M-am uitat mai atent pe afiş fiindcă m-am gîndit că nu strică să ştim de o alternativă, dacă se întîmplă vreun pocinog şi rămînem surghiuniţi prin Ikebukuro din diverse motive… şi am remarcat imediat ora de plecare:

Exact, plecarea e la 25:15, de la ieşirea de vest a gării Ikebukuro…

Debarcarea în Normandia? Ziua în care aştepţi rezultatele la vreun examen important? Orele de bătut holurile instituţiilor publice din România? Nici pomeneală! E clar că ziua cea mai lungă e ziua japoneză!

Şi mai fain e că, ajuns acasă, am scotocit un pic pe site-ul companiei cu pricina, doar-doar oi mai găsi vreun detaliu despre cursa respectivă. Şi am dat peste o comoară: orarul complet, care dovedeşte ceea ce am afirmat mai sus. Plecarea din Ikebukuro e la 25:15, sosirea la Hon-Kawagoe la 26:57… q.e.d. 


Personajul Tōkyō

Pe Rinko Kikuchi (菊地凛子) am remarcat-o în Babel, filmul din 2006 al lui Iñárritu, în care joacă rolul unei adolescente surdo-mute. Şi ce rol! Să ai parte de nominalizare la Oscar pentru un film în care nu rosteşti nici măcar un cuvînt…

Am regăsit-o de curînd într-un film independent din 2009, Map of the Sounds of Tokyo, realizat de regizoarea spaniolă Isabel Coixet (aka Miss Wasabi). 

Kikuchi joacă aici rolul unei tinere misterioase – singuratică, tăcută, rece – care se îndrăgosteşte de un spaniol (proprietar al unui magazin de vinuri în Japonia), jucat de Sergi López. De fapt, lucrurile par mai complicate: Ryu (Kikuchi) munceşte nopţile în piaţa de peşte, somnolează letargic peste zi şi, în timpul liber, e asasin plătit – aşa ajunge să-l cunoască pe David (López), pe care trebuie să-l ucidă la comanda unui om de afaceri cu legături mafiote, tatăl fostei iubite a lui David – iubită despre aflăm că tocmai s-a sinucis în prima scenă din film. Evident, Ryu nu-şi mai poate onora comanda, ba chiar începe să se transforme treptat: zîmbeşte, faţa i se luminează şi aura de singurătate pare să i se risipească; pînă la urmă, ajunge chiar să-i salveze viaţa lui David, aruncîndu-se în calea glonţului tras chiar de către cel care făcuse comanda de asasinat… Cu alte cuvinte, un fir narativ destul de subţire şi relativ previzibil.

Din păcate, Ryu nu pare deloc plauzibilă în rol de asasin plătit. Kikuchi joacă absolut exemplar, fără cusur, dar joacă în limitele scenariului şi regiei – transformarea ei din ucigaş cu sînge rece în femeie îndrăgostită ar fi fost mai credibilă dacă ar fi apărut pe ici pe colo măcar nişte aluzii la faptele ei de cruzime.

Şi totuşi… Map e un film care merită văzut pentru cel puţin două lucruri: felul în care e descrisă relaţia dintre Ryu şi David şi personajul Tōkyō.

Cei doi, asasinul şi victima, au o relaţie construită din multe tăceri, din multe momente de linişte şi de epuizare. (Şi numai atunci se simt în largul lor, nu şi în scenele de sex, care par oarecum forţate şi fără vlagă sau miză.) Povestea lor pendulează între Bastille, hotelul aproape ireal unde ajung încă din prima seară, şi cimentul rece pătat de sînge imposibil de spălat de la Tsukiji. Şi nici măcar nu-şi ştiu numele unul altuia.

Iar apoi… personajul Tōkyō. Construit din vîjîit de roţi de tren, sorbituri de tăieţei, şuierat de vînt prin spaţiile milimetrice dintre clădiri, voci rămase din perioada Edo, vocea blîndă a naratorului, anunţurile seci din gări, strigătele entuziaste de fals flashmob, şoapte, zarva din parcurile de distracţii, clinchete de pahare de vin, zgomote de cioburi, sushi, ramen, şi cîte şi mai cîte. Doar de-asta e harta sunetelor din Tōkyō… 

Cred că aşa s-a salvat un film care putea fi ratat magistral. 


Scurtă poveste în alb şi negru

La Meiji Jingu, în inima metropolei. Într-o zi de sfîrşit de septembrie, sub ameninţarea taifunului, o poveste grăbită…


Bondo. Je-muzu Bondo.

Astăzi se pare că e ziua lui 007, căci se împlinesc 50 de ani de la lansarea primului film din serie – Dr. No, din 1962, cu Sean Connery ca James Bond. Şi tot astăzi se lansează şi cel mai recent film, Skyfall, al treilea cu Daniel Craig.

Văzînd toată zarva de pe net (concursuri cu ‘jde premii pe site-ul oficial) şi din presă (de pildă un soi de centerfold în Asahi Shinbun) din jurul lui 007, mi-am adus aminte de anii de facultate, cînd făceam cu un bun prieten sesiuni de vizionări de filme întinse cîteodată şi pe 24 de ore dintr-un foc…  Ne adunam vinerea seara, la oră fixă, ne făceam încălzirea cu Dosarele X, mai ronţăiam un chips, mai fumam o ţigară cît mai stăteam de vorbă despre mersul lumii şi apoi scoteam artileria grea: filme după filme, de la capodopere clasice pînă la comedii grosiere, de la acţiune cu sînge pe pereţi pînă la low budget-uri atît de independente încît nu auzise nimeni de ele. Haleam (aproape) orice. Nu conta perioada / regizorul / distribuţia / scenariul… film să fie. Prietenul ăsta al meu avea cîţiva pereţi tapetaţi de sus pînă jos cu casete video – nu se inventaseră dvd-urile pe vremea aia – şi, pe măsură ce vedeam cîte un film, ne aminteam de altul şi ne repezeam la raft, îl vîram în aparat şi ne delectam cu el; apoi următorul, şi următorul, şi tot aşa… Din cînd în cînd, cîte o mamă, cîte o soră sau un tată ne întrebau îngrijoraţi dacă mai rezistăm şi dacă nu vrem să ne odihnim, dar noi nu şi nu: rezistam, nu voiam să ne odihnim. N-aveam nevoie de nimic. Doar ne uitam la filme! Cîteodată – pesemne impresionaţi de nebunia noastră – ni se alăturau la cîte o vizionare şi ceilalţi de prin casă, ceea ce făcea lucrurile şi mai plăcute.

După cîte un maraton de-ăsta eram amîndoi zombie şi abia dacă ne trezeam pe luni dimineaţă să mergem pe la şcoli cu ochii cîrpiţi şi minţile aiurea. În timpul săptămînii, filmele văzute în week-end se decantau, se sedimentau şi ne dădeau ghes să vedem altele începînd cu vinerea următoare, imediat după introducerea cu agenta Scully 😛 A fost un soi de ritual care a durat vreo doi ani – cu foarte mici întreruperi – în care ne-am încropit amîndoi o ţîră de cultură cinematografică şi o schemă de scară de valori.

Ei, în perioada cu pricina am văzut şi toată seria Bond. De la primul pînă la cel mai recent de la momentul respectiv (Tomorrow Never Dies, dacă nu mă înşală memoria). Rînd pe rînd, de cîteva ori. Întîi în ordine cronologică, apoi amestecate, în funcţie de ce 007 ne plăcuse mai mult sau de ce Bond girl ne gîdilase privirea… (În paranteză fie spus, cel mai bun Bond mi se pare şi acum Timothy Dalton, deşi n-a făcut decît două filme.)

Cel pe care l-am văzut de cele mai multe ori, de ajunseserăm să-l ştim aproape pe de rost, a fost You Only Live Twice (1967), al cincilea din serie, tot cu Sean Connery. Eu abia mă apucasem de învăţat japoneză şi eram fascinat de tot ce însemna o bucăţică de Japonie, cît de mică – or You Only Live Twice se petrece în Japonia… un adevărat regal! Cînd eram în pană de idei – rarissim – şi ne-ntrebam la ce să ne uităm mai departe, eu votam aproape întotdeauna al cincilea Bond. Nu că Sean Connery ar fi fost vreun actor desăvîrşit (pare chiar plictisit şi blazat şi, oricum, juca mai prost în tinereţe decît la maturitate) sau că povestea plină de suspans ne-ar fi fascinat. Nu. Dar atmosfera aia întunecată şi apăsătoare de Bond + Japonia, cu uşi de hîrtie sparte de cîte-un luptător de sumō zvîrlit cît colo se spionul neînfricat, cu băi termale în care se discută chestiuni de politică mondială, cu străzile cu geisha şi neoane, cu Toyota 2000 GT decapotabilă transformată în Bond car şi cîte şi mai cîte – toate astea ne ţineau lipiţi de ecran.

În japoneză, pe Bond îl cheamă Bondo. Je-muzu Bondo (ジェームズ・ボンド), ca să fim exacţi 😀 Iar You Only Live Twice a devenit 007 wa nido shinu (007は二度死ぬ), adică „007 moare de două ori”, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru… Dar să nu fim cîrcotaşi. Doar e Bond.

Pardon, am vrut să spun Bondo. Je-muzu Bondo. Unde mai pui că în film mai şi rosteşte cîte-o vorbă în japoneză, ca orice agent secret care se respectă.

Poate e bizar, dar pentru mine Sean Connery, Bond şi Japonia sînt pe acelaşi palier. Cred că am ajuns acum aici, parţial, şi datorită lui 007 😛


Bere şi discriminare

Nimic mai plăcut, vara, decît să stai cu prietenii la o terasă şi să savurezi o bere sau un vin şi un pahar de vorbă – să se înşire halbele şi paharele goale, să ajungă scrumierele să dea pe dinafară de mucuri şi să se umple aerul din jurul mesei de poveşti frumoase… Şi să te întinzi pînă în ore mici din noapte, cînd vine cîte un chelner ajuns la capătul răbdării: „Ştiţi, am vrea şi noi să închidem şi să mergem acasă…”. Ni s-a întîmplat tuturor, nu? 😛

Japonezii au descoperit şi ei plăcerea asta, dar au parte de ea cu ţîrîita: terase sînt extrem de puţine – deh, terenurile sînt cumplit de scumpe aici – şi nici nu poţi să te întinzi la vorbă după pofta inimii.

Ieri, pe seară, buimaci de oboseală şi năuci de căldura umedă şi nesuferită tipică pentru verile japoneze, bîntuiam prin Ikebukuro cînd ne-a venit ideea luminată să mergem să ne ostoim aleanul cu cîte un pahar. Ştiam că e o terasă prin preajmă – bia gaaden ビアガーデン îi spun japonezii, adică „grădină de bere” 😀 – pe acoperişul unui magazin, aşa că am hotărît s-o căutăm. Am intrat în magazinul cu pricina, am bîjbîit un pic şi apoi am întrebat o vînzătoare de la un stand oarecare – extrem de amabilă, nu numai că ne-a explicat cum să ajungem, dar ne-a şi condus pînă la liftul pe care trebuia să-l luăm spre terasă, ba chiar a apăsat şi butonul în locul nostru… şi aşa am ajuns la grădina de bere din Ikebukuro, la 50 de metri deasupra oraşului.

Sistemul e simplu: plăteşti la început 2000 de yeni (sau 3500, dacă vrei şi mîncare) şi stai două ore în care bei cît vrei. De fapt, cît poţi… Într-un colţ stau aliniate dozatoarele de bere, din care îţi torni singur în halbă, de cîte ori vrei:

Imediat după ele, butoiaşele cu vin şi alte delicatese:

Fireşte, am profitat de ele imediat – the clock was ticking! – şi am început să ne savurăm băuturile la masă. Am avut parte şi de două episoade amuzante: primul a fost apariţia unui şoricel dezorientat pe terasă, care a stîrnit valuri de rîsete şi / sau panică printre chelneriţe / chelneri şi clienţi; al doilea a fost faptul că un chelner care fusese la studii prin Irlanda ne-a reperat de străini, a intrat în vorbă cu noi şi, după cîte cuvinte schimbate în japoneză, ne-a adus o farfurie cu snack-uri din partea casei 😀

Pe scurt, ne-am simţit bine la terasă, într-o oarecare măsură – ne-au lipsit prietenii de-acasă şi nu ne-a priit să ne tot uităm la ceas ca să vedem cît mai putem sta. Dar cireaşa de pe tort la terasa cu pricina se afla la baie… baia fetelor, mai exact.

Tada… we give you… „cabina de etichetă”:

Echiketto buusu エチケットブース îi zice în japoneză, adică etiquette booth… Cît despre rolul ei, imaginea e suficient de grăitoare… Dacă bei prea mult, pac la cabină!

Explicaţia e delicioasă: Kibun no sugurenai kata wa, kochira o goriyō kudasai 気分の優れない方はこちらをご利用ください, adică ceva de genul „dacă nu vă simţiţi în formă maximă, utilizaţi această cabină”… Cool, or what?!

Dar… la baia băieţilor nu exista aşa ceva. Mă simt discriminat.