Tag Archives: tramvai

Tramvaiul grijuliu

Tramvaiul – zicea odată cineva – e ca un soi de pastilă concentrată, o lume în miniatură în care găseşti toate tipurile umane posibile. La Bucureşti, din experienţă proprie, e adevărat: 5, 8, 11, 32, 46 etc… toate tramvaiele cu care am umblat de-a lungul timpului sînt într-adevăr nişte tablouri excelente despre ce înseamnă societatea românească 😀

Şi la Tōkyō lucrurile stau cam la fel; şi aici, tramvaiele sînt un soi de mini-societate japoneză. Adică e aceeaşi linişte şi disciplină de peste tot, cu excepţia adolescentelor care chiţăie piţigăiat şi turuie necontenit despre nimicuri.

Am mai pomenit aici despre Arakawa, linia de tramvai din Tōkyō. Zilele trecute, am făcut din nou o plimbare de-a lungul ei, de la Waseda pînă la Ikebukuro – cum unii dintre noi sînt pasionaţi de tramvaie :P, ne-am zgîit după fiecare fierătanie şi, de bună seamă, am făcut o sumedenie de poze.

Cea mai faină e asta – nu pentru încadrare sau alte mofturi, ci pentru ce scrie pe tramvai:

Pe burta tramvaiului, cu litere de-o şchioapă:

Tataie! Mamaie! Să respectăm cu toţii regulile de circulaţie! (おじいちゃん!おばあちゃん!一緒に守ろう 交通ルール!)

Pe streaşină, ceva mai mic:

Să nu cumva să ignoraţi semaforul! Să nu traversaţi prin locuri nepermise!(信号無視は絶対ダメ!禁止場所の横断はやめよう!)

Dar bomboana de pe colivă e ultimul sfat:

Să purtaţi haine reflectorizante!(反射材もつけましょう!)

Toate astea şi în japoneză exact aşa, cu semne de exclamare peste tot, de parcă tramvaiul ar urla din toţi rărunchii la moşii şi băbuţele de pe stradă… Ca să nu se sperie, atmosfera e îndulcită de o mascotă şi o semnătură: Keishichō – Agenţia Metropolitană de Poliţie:

Of, tre’ să m-apuc să-mi caut haine reflectorizante. Oare pe unde naiba se găsesc?…


Cînd realitatea virtuală devine realitate pur şi simplu

Despre Hatsune Miku (初音ミク) am auzit prima dată la un curs, într-o discuţie mai largă despre softurile audio şi felul cum pot fi folosite în educaţie. Am aflat că Hatsune asta (sau Miku??? – nu ştiu cum să-i spun pe scurt :D) e de fapt o vedetă virtuală care a apărut după ce o companie din Sapporo, Crypton, a creat un soft numit Vocaloid pornind de la un alt soft al Yamaha – sau ceva de genul ăsta, detaliile se găsesc aici în engleză sau aici în japoneză.

Oricum, cert e că Hatsune Miku a fost la început doar o voce de sintetizator, o frumoasă fără corp, vorba poeziei. Şi i s-a dat un trup pe măsură, în stilul tipic japonez de manga şi anime, adică oarecum şcolăriţă, cu ochii mari şi nici-îmbrăcată-nici-dezbrăcată:

Ei bine, după ce-a căpătat şi trup, a devenit instantaneu vedetă, la început în Japonia şi apoi, încet, în toată lumea. Normal, are toate ingredientele: e tînără, e sexy, are voce (!) şi poate cînta la nesfîrşit – la urma urmei, a democratizat muzica pentru că oricine poate compune hituri (”a virtual singer who can sing any song that anybody composes”). Pe pagina ei de Facebook în engleză are deja peste 420.000 de fani şi are, fireşte, şi site oficial, şi canal propriu pe YouTube.

Pînă aici mai e cum mai e, dar cel mai interesant şi în acelaşi timp bizar lucru e că Hatsune are şi concerte live, în care ea e virtuală (hologramă), dar restul e real: sala, fanii, brăţările luminoase…

Mărturisesc că, muzical, Hatsune asta nu-mi spune nimic, nu vibrez absolut deloc la nici unul dintre cîntecele ei. Ca fenomen cultural însă, mi se pare fascinant şi deopotrivă  copleşitor: e dovada faptului că realitatea virtuală devine treptat realitate pur şi simplu, că nu mai există graniţă clară între ele, că lumea în era digitală e deja o altă lume, cu alţi parametri şi alte coordonate.

N-aş fi scris postul ăsta dacă n-aş fi dat peste un articol care mi-a atras atenţia în Yomiuri Shinbun de azi: la Sapporo, pentru a revitaliza turismul, municipalitatea a hotărît să decoreze tramvaiele cu imagini ale lui Yuki Miku 雪ミク („Miku de zăpadă”), o prietenă (?) derivată a lui Hatsune, desenată în acelaşi stil:

Scopul e de a împuşca doi iepuri deodată: de a atrage oameni la Sapporo şi pentru Festivalul Zăpezii, şi pentru Hatsune Miku. Cine ştie, poate o să meargă. Mie, unul, mi se pare însă că tramvaiul din poză arată că virtualul a coborît în real şi, încet-încet, îi ia locul.