Tag Archives: vara

Ferestre larg închise

Zdrang!!… Vecinii din apartamentul de la etaj şi-au închis obloanele metalice de la ferestre. 7 seara, s-a întunecat deja – e normal, se pregătesc oamenii de culcare. Aproape imediat, zdrang! din nou, de la clădirea de alături. Şi iar zdrang!, de la case din ce în ce mai îndepărtate… Huruitul metalic urmat de bufnitura grea se aude preţ de cîteva minute peste tot cartierul, ca un ecou din ce în ce mai slab, repetat la infinit.

Oamenii se tem, pesemne, să nu le intre hoţii în case – asta mi-am zis la început. Între timp, însă, florarul din colţ îşi lasă peste noapte toate ghivecele de vînzare afară, în faţa prăvăliei, fără spaima că ar putea rămîne fără ele. Lui nu-i e frică de hoţi.

Acum, la sfîrşitul lui septembrie, se termină şi perioada de economisire de electricitate impusă de guvern. Setsuden 節電, cum îi spun japonezii. Setsuden a început anul trecut, după Fukushima, din cauza opririi centralelor nucleare – fără ele, companiile producătoare de energie nu pot oferi decît 80-85% din cantitatea de electricitate de pînă acum, deci consumul trebuie ajustat. Adică să consumăm cu 15-20% mai puţin decît în anii precedenţi: să mai reducem din lumini, să rărim trenurile, să mai scoatem unele automate, să o lăsăm mai uşor cu aerul condiţionat, să mai oprim cîte o scară rulantă etc. Fireşte, ţelul a fost atins, ba chiar depăşit, ca producţia la hectar din vremurile planului cincinal; nu numai că nu s-a atins pragul critic, ci consumul s-a oprit undeva pe la 80% din producţie. Iar asta înseamnă cu aproape 40% mai puţin faţă de 2010. În fiecare zi, la metrou şi prin diverse alte locuri publice, ecrane uriaşe ne informau cu grafice frumos colorate care e consumul mediu din ziua cu pricina, ca un memento crud despre 3.11. Yoku ganbatta, ne… Ce bine că japonezii sînt stoici.

Vara japoneză e cumplită. Aspră. Temperaturile abia dacă urcă pînă pe la 35 de grade – rarissim – însă umiditatea e, de multe ori, aproape 100%. Uneori, simţi că abia poţi să tai aerul umed ca să înaintezi. Traversezi o stradă de cîţiva metri şi eşti deja năduşit, cu tricoul ud leoarcă. Tînjeşti permanent după o gură de apă şi ţi se pare că ţesătura hainelor îţi taie prin pielea lipicioasă, pînă la carne. Nu ai chef de nimic, nici de somn, nici de muncă; eşti într-o stare de toropeală perpetuă de care nu ştii cum să scapi mai repede. Acasă, însă, vine salvarea: aerul condiţionat… Mirificul aparat alb montat pe un perete. Miracolul tehnologiei de secol XX. Cînd mintea ţi-e năclăită de la arşiţa de peste zi, nu mai ţii minte că e setsuden; întinzi mîna după telecomandă şi apeşi butonul miraculos.

Ca să aibă efect mîntuirea aerului condiţionat, e musai să ţii ferestrele închise, să nu cumva să năvălească în casă urgia de afară. Nu e nevoie, însă, să trînteşti obloanele în fiecare seară. Şi-atunci, de ce nu încetează zdrang!-urile din cartier?

Oamenii se tem, pesemne, de privirile indiscrete, de ochii de spion care le strică intimitatea – mi-am zis la un moment dat. Doar că, înainte de obloanele zdrăngănitoare, există negreşit şi o perdea opacă, barieră de netrecut… Nu se vede nimic în case. Şi-atunci?…

Noi am dat prima dată drumul la aerul condiţionat abia undeva pe la începutul lui august. O fi fost în asta şi o doză de stoicism, se prea poate; sau grija pentru buzunarul propriu, adică teama de creşterea ameţitoare a facturii. Ne-am descurcat cu un ventilator şi cu… ferestrele deschise. Cu aer natural, necondiţionat. De-ăla care umflă perdelele şi le face să danseze.

Ferestrele deschise ne-au adus în casă şi frînturi din lumea de-afară: chirăieli de copii jucîndu-se în faţa casei (şi ţipînd uneori pînă la exasperare), clinchet de biciclete, portiere trîntite, zarvă de păsări gureşe hîrjonindu-se prin grădină, cîte-un zvon de insectă insistentă, miorlăituri de mîţe mai mari sau mai mici, cîte-un lătrat răzleţ, voci de oameni dîndu-şi bineţe şi stînd la cîte-o bîrfă şi cîte şi mai cîte.

Nimic din toate astea nu intră în casele japoneze cu ferestre larg închise. Nici măcar acum, cînd s-a domolit vipia şi aerul e respirabil, mulţi nu-şi deschid ferestrele. Preferă în continuare aerul condiţionat. Sînt rupţi de lume – vor să fie rupţi de lume, să stea închişi într-un mediu septic, ferecat, ca un bubble imens de plastic. Bubble boys şi bubble girls. Nimic să nu treacă de fereastră, nimic că nu treacă de oblon. Să nu pătrundă cumva nici un fir din aerul proaspăt şi din realitatea de-afară în imperiul casnic.

Ferestrele nu sînt închise la una sau două case de pe lîngă noi, ci la majoritatea. Oriunde-ai merge.

De-acum, vine toamna şi vremea începe să se răcească – în curînd, guvernul o să lanseze probabil şi ediţia de iarnă de setsuden, iar aparatele de aer condiţionat o să verse cu spor prin casă binefacerea căldurii. Din nou, ferestre închise…

Păi atunci, să rămînă închise. N-o să intre nici hoţi nici priviri indiscrete în casă. Da’ nici orice altceva.

Anunțuri

Flori de foc pe cer

În Japonia, vară = focuri de artificii. Hanabi (花火), adică „flori de foc”. Din iulie pînă tîrziu în septembrie, practic nu există weekend în care să nu se ţină măcar un spectacol de artificii, mai mic sau mai mare, prin vreun ungher din Japonia. Dacă nu vezi măcar o tură de artificii, înseamnă că n-ai petrecut vara în Japonia. Există chiar şi un site care centralizează informaţiile despre artificiile din toată ţara…

E clar că japonezii sînt sensibili la florile astea de foc, poate pentru că gîdilă, în simţul lor estetic, sensibilitatea faţă de frumuseţea efemeră. Oricum, tradiţia artificiilor e veche de cîteva sute de ani – în perioada Tokugawa, era una dintre distracţiile importante de peste vară. Şi una dintre cele mai democratice, de fapt, pentru că nu conta dacă eşti samurai, nobil sau simplu orăşean… artificiile se văd de departe 😀 Există şi stampe ukiyoe 浮世絵 – de obicei de secol 18 tîrziu sau 19 timpuriu – în care apar focuri de artificii:

În secolul 21, nu mai ai voie cu barca pe rîu ca să priveşti de-aproape; dar a rămas obiceiul de a lansa artificiile spre cer în apropierea vreunei ape – rîu, golf, ce-o fi. (Poate şi din raţiuni practice, în caz de vreun incendiu.)

Săptămîna trecută am fost şi noi la un eveniment de-ăsta cu focuri de artificii, să vedem minunea. Ne-am dus pe malul rîului Edo (江戸川), la unul dintre festivalurile cele mai vechi şi mai celebre… şi am văzut, în primul rînd, puhoi de lume. Am plecat de-acasă pe la vreo 3 după-masa, deşi tărăşenia trebuia să înceapă abia pe la vreo 7 şi jumătate – şi bine am făcut, căci încă de pe tren, cu vreo zece staţii înainte de destinaţie, aproape că nu mai aveai loc să arunci un ac. Valuri după valuri după valuri… oamenii se revărsau întruna pe scările gării, de te minunai cum de pot să-i mai încapă străzile din jur.

Chiar şi fără hartă sau ghid, n-aveai cum să te rătăceşti, era suficient să te ţii după şuvoiul neîntrerupt – toţi aveau o singură ţintă: malul rîului, de unde să vadă pocnitorile. Grupuri imense de băieţi gălăgioşi, deja beţi şi veseli; bisericuţe de fete colorate şi împopoţonate; cupluri de tineri sfioşi îmbrăcaţi în kimono-uri uşoare de vară, ţinîndu-se timid de mînă; muncitori abia ieşiţi din tură, cu hainele pătate de var; cîrduri de copilaşi de primară sau gimnaziu, gureşi şi agitaţi; stoluri de moşi şi babe umblînd agale, apăsaţi de povara bagajelor; familii întregi, cu căţel şi purcel, şi cu lăzi de provizii de zici că urmau să înnopteze la rîu minim o săptămînă. Şi apoi alţii, şi alţii, şi alţii… Şi se vărsau toţi, ca un fluviu maiestuos şi învolburat, în locul de vizionat artificiile.

Iar locul cu pricina e în sine o întreagă poveste: hectare întregi de teren pe malul rîului acoperite de milioane de folii albastre, celebrele folii albastre fără de care japonezul nu poate să iasă la picnic sau la admirat flori de cireş. Folie lîngă folie lîngă folie, cît vezi cu ochii:

E ca într-o poezie, cu nemărginirea albastră a cerului, nemărginirea albastră a foliilor şi, între ele, furnicarul de oameni.

Noi am ajuns la locul cu pricina destul de devreme, pe la vreo 4 şi ceva, cînd era încă lumină, şi deja era lume cîtă frunză cîtă iarbă. Dar lume disciplinată: pe aleea din faţa foliilor se circula regulamentar, pe două sensuri, fără accidente, fără îmbulzeală şi fără înjurături. Ne-am încadrat şi noi pe o bandă şi am tooooot mers, să vedem pînă unde se întinde marea de oameni, numai că după vreo jumătate de oră de înaintat tot nu văzuserăm luminiţa de la capătul tunelului aşa că am făcut cale întoarsă.  

Am prins pe drum şi cîteva instantanee din mulţime – cel mai mult ne-au plăcut nişte copii înveşmîntaţi în yukata:

Se zăreşte un pic şi în poza asta, într-un colţ, lada cu provizii… bere, mîncare, apă, ceai, dulciuri, nimicuri, de toate pentru toţi. Să fie toată lumea mulţumită. Într-o oarecare măsură, toată vizionarea asta de focuri de artificii e şi un pretext de chiolhan, un chiolhan de dimensiuni monumentale la care participă cîteva sute de mii de oameni. În principiu, fiecare vine cu propriul sufertaş, însă după cîteva beri limbile se dezleagă şi prieteniile se leagă mai uşor, aşa că mîncarea & alcoolul ajung bunuri comune…

Toată lumea mănîncă, bea şi rîde aşteptînd ore în şir să înceapă minunea. În atmosferă pluteşte aşteptarea, doar tot furnicarul ăla e adunat acolo pentru un scop anume…

Şi, după ce se lasă întunericul, la un moment dat bubuie în difuzoarele plasate strategic un salut solemn rostit de o voce feminină: „Urmează să înceapă a nşpea ediţie a blablabla…” Şi freamătul se înteţeşte brusc, lumea adulmecă deja în aer pulbere de artificii.

Şi începe:

Şi e frumos, ne place; oamenii aplaudă la cîte-o salvă mai spectaculoasă. Toţi stau cu gîturile întinse spre cer şi, în scurtele pauze, mai au timp doar de detalii: să mai verifice bateria la aparatul foto, să mai aprindă o ţigară şi să mai dea pe gît o bere, să mai caute un copil rătăcit…

Între timp, pe cer, florile de foc înfloresc mai departe:

Din cînd în cînd, vocea feminină a organizatorilor nevăzuţi mai face cîte-un anunţ – focurile astea de artificii nu sînt trase aşa aiurea, la-întîmplare; fiecare serie are cîte o temă anume care e prezentată atent publicului. Numai că publicul nu prea se sinchiseşte de asta, vrea doar spectacol pe cer.

Şi spectacol să fie:

Adevărul e că artificiile sînt frumoase, asocierile de culori sînt de multe ori spectaculoase…

Din cînd în cînd, norii rămaşi de la pulberea explozivă împiedică vederea, dar se risipesc repede… Din cer se scutură o cenuşă aspră, nevăzută, care intră în ochi, în păr şi se aşază pe haine de-o să trebuiască spălate o săptămînă – dar nimeni nu comentează, toate gîturile sînt întinse spre cer.

Trece o oră, trec două… şi toate lucrurile bune au un sfîrşit, aşa că vocea anunţă ultima salvă:

Apar şi „albinele” (nişte focuri mici şi zburdalnice) şi ăsta e semnul că s-a terminat: 

Se face dintr-o dată linişte pe cer, nu mai duduie nimic deasupra; şi atunci reîncepe vacarmul dedesubt. Cei mai sprinteni se grăbesc să plece înainte să fie prea mare viermuiala, cei mai leneşi sau prea beţi rămîn în continuare tolăniţi pe foliile albastre, vorbind şi rîzînd la volum maxim. Vocea feminină a fost înlocuită de o voce masculină, ofiţerească: un poliţist anunţă periodic fie că s-a pierdut, fie că s-a găsit vreun copil rătăcit de părinţi. Organizatorii dirijează circulaţia fluviului uman cu portavoci şi braţe ridicate disperat, iar lăzile de provizii încep să dispară pe rînd, cărate repede la maşini. În urmă rămîn pungi de gunoaie, clădite ordonat şi căprărite regulamentar pe plastic / sticlă / hîrtie etc…

La gară, şuvoiul e deja atît de mare încît angajaţii companiei de căi ferate nu lasă oamenii să intre decît cu ţîrîita, în calupuri, de teamă să nu se prăbuşească scările sau peronul suspendat. Dar toţi stau cuminţi şi îşi aşteaptă rîndul disciplinat.  Vacarmul e deja asurzitor, e un zumzet permanent care vine parcă de peste tot, nu te poţi înţelege cu cel de lîngă tine decît dacă îi strigi în ureche.

Şi vine trenul. În tren e răcoare, e aer condiţionat – vacarmul parcă se mai estompează cîte puţin cu fiecare staţie. Pe cînd ajungi acasă, din prietenii întru artificii nu mai e nimeni în jur, doar figurile obişnuite de salariaţi obosiţi şi posaci. Aşa e cu florile astea de foc, sînt efemere…

Cam aşa a fost la focurile de artificii de la Edogawa. De bună seamă, am pus mai multe poze pe Facebook. Ba chiar am făcut şi un scurt film, deşi e cam tremurat şi se vede destul de prost – dar e suficient de elocvent:


Templul lui Confucius

După cum am promis cînd am scris despre plimbarea de la Ochanomizu la Akihabara, iată și postul separat despre Yushima Seidō (湯島聖堂), templul dedicat lui Confucius de lîngă Hijiri Bashi, pe malul rîului Kanda. De altfel, templul e destul de bine pitit pe lîngă piciorul podului, trebuie să recunosc că am dat peste el din întîmplare, nu eram chitiți să-l vizităm (ca niște inculți ce ne aflăm).

N-o să înșirăm aici detalii istorico-metafizice despre templu – se găsesc informații destul de exacte și lămuritoare pe Wikipedia sau pe site-ul Yushima Seidō, cum preferați. Pe noi ne-a intrigat panoul peste care am dat imediat ce-am traversat podul dinspre Ochanomizu:

Evident, am zis să purcedem spre templu. Și bine-am făcut… În căldura înăbușitoare de Tōkyō mizerabil, de vară, am dat peste o insulă de răcoare, cu multă verdeață, cu mult lemn și, deci, cu multă umbră. Sincer, ne-am bucurat de prospețimea de natură mai mult decît de încărcătura istorică și filosofică / religioasă a locului. 

Ne-a impresionat acoperișul de la Taiseiden (大成殿), pavilionul central:

Într-un colț al pavilionului am dat și peste ema (絵馬), plăcuțele de lemn pe care se scriu rugăciuni – poate ar fi mai bine să le zic „rugăminți”, totuși – adresate zeilor, de obicei în altarele shintoiste. La început, ni s-a părut extrem de firesc să le găsim acolo, pînă ne-am dat seama că e, poate, bizar să ai ema shintoiste într-un templu dedicat lui Confucius, templu ale cărui poartă masivă de lemn și pavilion principal amintesc ca structură de un templu budist… Sincretism, ce mai!

Oricum, mai mult decît confucianism / shintoism / budism, la templul ăsta contează atmosfera. E liniște, e răcoare. Cînd am ajuns noi acolo nu era aproape nimeni (probabil din pricina arșiței năucitoare), așa că am avut răgaz să ne bucurăm de loc – de mirosurile de verde, de lemn vechi, de tămîie și de praf potolit cu apă, ca la noi în curțile de la țară :), de umbră și de liniște. Parcă nici nu mai eram în miezul unei metropole uriașe.

De bună seamă, am găsit și o statuie a lui Confucius, reprezentat în chip de bătrînel înțelept și sfătos:

În concluzie, ne-a plăcut. Recomandăm. Mai mergem. Am făcut și o hartă cu localizarea templului, să nu vă rătăciți cînd ajungeți prin Tōkyō.

Cam atît.