Tag Archives: japonia

Mirosurile Japoniei

Casele

Cînd intri prima dată într-o casă japoneză care a stat nelocuită o vreme – fie că e nouă sau veche – îi simţi imediat mirosul. E un amestec de lemn proaspăt combinat cu o acreală uşoară de fier coclit. Nu e un miros pătrunzător, nu te izbeşte… e pur şi simplu acolo, plutind prin camere. Vara, cînd  aerul e încărcat de apă, se adaugă şi mirosul greu de paie umede, de la rogojinile de orez de pe jos, care absorb umezeala şi se umflă uşor.

După vreo două, trei zile, ai senzaţia că mirosul a dispărut, nu-l mai simţi. De fapt, devine pur şi simplu o obişnuinţă – dacă lipseşti cîteva zile, îl regăseşti la întoarcere. E aproape la fel. Parcă mai puţin intens, dar e tot acolo.

Apoi, băile… Cînd treci agale sau în goana bicicletei pe străduţele lăturalnice cu case, n-ai cum să nu simţi mirosul care evadează din băile oamenilor. E un abur efemer, mirosul de apă caldă strînsă într-o baie minusculă combinat cu parfumurile de săpunuri şi şampoane. E mirosul de seară, cînd se întoarce lumea acasă – de imediat după cină pînă înspre miezul nopţii. E mirosul cel mai gălăgios – negreşit, e însoţit de zvon de apă vărsată pe corp sau pe jos, cu plescăituri şi bufnituri. Iarna e mai puternic, adastă mai mult prin aerul rece.

––––––––––––

Orezul

De pe la mijlocul lui august, cînd dă în pîrg orezul, încep să miroase lanurile… E miros de lut reavăn, parcă puţin aspru. Natural, sincer. Nu are nimic din greutatea tatami-ului îmbibat de apă.

Pluteşte jos, aproape de pămînt, amestecat cu foşnet de paie uscate, galbene şi cu orăcăieli răzleţe de broaşte. 

––––––––––––

Măslinul dulce

De pe la sfîrşitul lui septembrie, de prin curţi încep să se iţească nişte flori mici, portocalii, strînse în ciorchine şi adunate pe crengi lungi, care se întind peste gard, în stradă. Sînt mărunte şi comune, genul de flori pe care nu dai doi bani. Ăsta e măslinul dulce – sau parfumat, cum mai e alintat 🙂 Kinmokusei (金木犀), îi spun japonezii.

Dar cînd treci pe lîngă florile astea pipernicite, nu poţi să nu te întrebi ce miroase… Ce miroase atît de bine? De unde e parfumul ăsta? Dulce, dar nu greţos. Pătrunzător, dar nu apăsător. Revigorant. Apare din senin şi dispare imediat, după cîţiva paşi. 

E ca un soi de bubble imens, un halou de parfum dulce în jurul unui arbust impersonal. Cîteodată, îţi vine să te-opreşti pe lîngă el cîteva secunde, ca să simţi mirosul mai bine…

Anunțuri

Pisica malefică sau de ce sunt atîtea pisici cu coada scurtă prin Japonia

Mari iubitori de mîţe ce ne aflăm, desigur că stăm cu ochii după ele şi pe-aici. Că doar asta nu e boală care să treacă aşa, doar pentru că suntem departe de casă. Prin urmare, am început să ne întrebăm ce tot e cu tendinţa asta a japonezilor de a ţine mîţele cu coada scurtă. Şi am aflat. Printre altele, am găsit o lucrare foarte interesantă de prin 1959 (U.A. Casal, The Goblin Fox and Badger and Other Witch Animals of Japan), pe care o recomandăm cu căldură :).

Normal că influenţa chineză şi-a pus amprenta şi pe modul de percepţie a pisicii în imaginarul japonez. Conform unei vechi credinţe chinezeşti, pisica nu e o creatură demnă de încredere, mai ales dacă se naşte cu coada lungă. În caz că se întîmplă totuşi asta, coada trebuie tăiată imediat, pentru a evita transformarea pisicii în neko-mata (pisică malefică, cu coada bifurcată).

Pisica este asemuită întrucîtva cu vulpea, ele posedînd aceleași puteri supranaturale (capacitatea de a lua formă umană, în general de femeie – soție ori amantă – și de a fermeca bărbații). Unele legende chinezeşti o prezină chiar ca pe o „vulpe domesticită”.

Una dintre cele mai răspîndite superstiţii este cea conform căreia pisica nu trebuie lăsată singură cu mortul în casă. Dacă se întîmplă acest lucru, pisica fie va sări peste cadavru, caz în care ea îi va  împrumuta acestuia ceva din „natura sa de tigru”, transformându-l astfel într-un soi de vampir, fie va trece pe sub coşciug, caz în care mortul va învia și va ataca membrii familiei.

Este adevărat că în Japonia s-au păstrat numai câteva din superstițiile astea atît de macabre, însă şi aici pisica este considerată totuşi o ființă de temut. Ca şi vulpea, ea poate lua formă umană. Spre desosebire de aceasta, însă (care se arată de obicei drept soţia “victimei”), pisica este mai degrabă asociată cu imaginea concubinei ori a unei femei foarte frumoase, care poate distruge reputaţia victimei sale.

Mda… să ne întoarcem însă la partea cu coada tăiată, că doar asta ne interesează.

Aşasar, dacă ajunge la o anumită vârstă (sau greutate!) ori are coada lungă, pisica se poate transforma oricînd în bake-neko, „pisica-monstru”. Aceasta va bântui casa în care locuiește, iar cu prima ocazie va răpi copiii din casă și îi va devora. Pisicile bătrâne ar fi, pare-se, cele mai periculoase, pentru că ele dobândesc cunoștințe umane și capacitatea de a umbla pe labele din spate, iar uciderea uneia poate aduce ghinion timp de șapte vieți.

Deși imaginarul japonez abundă în imagini malefice ale pisicilor, există totuşi și excepții. Despre pisicile negre, de exemplu, se spune că pot prezice vremea ori că pot îndepărta durerea provocată de spasme ori crampe. Despre maneki-neko (lit. „pisica care invită”, un bibelou alb din porțelan, cu pete negre, care stă în fund și își mișcă încontinuu lăbuța stângă din față) se spune că atrage clienți și avuție, aşa că ea se găseşte prin mai toate geamurile de mici afaceri, restaurante sau magazine. Poziţia în care este înfăţişată (spălîndu-se pe ochi și trecîndu-şi lăbuța stângă peste ureche) se datorează şi ea unei vechi superstiţii, cum că ar fi semn de oaspeţi.

(Sursa: The Goblin Fox and Badger and Other Witch Animals of Japan, de U.A. Casal, în Asian Ethnologz vol. 18 (1959), The Nanzan Institute for Religion and Culture)

În concluzie, peste noi or să se abată, probabil, toate relele din lume din cauză că avem pisici cu coada lungă. Mno, şi ce dacă? Din ceva tot trebuie să ni se tragă, aşa că mai bine urcăm şi nişte poze 😛