Category Archives: societate

An nou, casă nouă

Şarpe, şerpeşte / cu solzi ca de peşte / rîul şerpuieşte. / Şi-n apa pîrăului / umbra spinărăului / a şarpelui, răului…, cînta odată cineva.

Da, e oficial: Japonia a intrat în anul şarpelui, dar poate n-o să fie un şarpe rău :D . Sper să ajungem – la Revelionul viitor – să spunem, precum Sinatra, It was a pretty good year

Cum Anul Nou e prilej de începuturi noi, o luăm şi noi (aproape) de la zero cu un site nou, o continuare a acestui blog, dar mai sprinten şi mai puternic. Să fie într-un ceas bun!

De azi înainte, o să fim aici:

japonianoastra.ro

site nou

La Mulţi Ani!


Crăciun fericit!

Săptămîna trecută, cînd am fost la Odaiba, am găsit pe plajă cel mai eco ornament de Crăciun: un brad împodobit şi o sanie a lui Moş Crăciun, ambele făcute din pet-uri reciclate. Lumina blînd-roşcată, nisipul fin, apa limpede şi briza domoală: atmosfera cea mai potrivită pentru sărbători… 🙂

Crăciun fericit!


Toate-s vechi şi nouă toate

Sîmbăta trecută, spre seară, ne-am adunat în Ikebukuro pentru o petrecere – doi prieteni îşi sărbătoreau împreună ziua de naştere într-o crîşmă faină de prin cartier. Cum unii dintre noi aveau nevoie de niscaiva cash, ne-am oprit în subteranul labirintic al gării la coada şerpuitoare de la bancomatul-minune care funcţionează şi după ora 5. Eram în apropierea unei scări care ducea spre suprafaţă, aşezaţi disciplinat la rînd şi hlizindu-ne verzi şi uscate… şi atunci A ÎNCEPUT.

De pe treptele din apropiere s-a prăvălit brusc de-afară un vuiet chinuit, înspăimîntător, purtat de o portavoce sinistră şi de vîntul şuierător. Sincer, m-au trecut nişte fiori pe şira spinării, ca într-un film de groază cînd e suspansul la punctul culminant. Numai că… era doar vacarmul tipic de campanie electorală japoneză, cu prelegeri de stradă (gaitō enzetsu 街頭演説) urlate din toţi rărunchii de pe capote de camionete ticsite de afişe. (Duminică tocmai ce fură alegeri în Japonia, anticipate de altfel.)

După ce ne-am terminat treaba la bancomat, am ieşit la suprafaţă şi ne-am oprit în ţarcul de fumat de pe trotuar, să pipăm cîte o ţigară. Naivi, credeam că o să ne putem continua conversaţia… Dar de pe camioneta din mijlocul intersecţiei se revărsau valuri după valuri de ţipete isterice, atît de zgomotoase încît ne-am întrebat cum de nu se sparge naibii portavocea aia oribilă. Eu, unul, nu mai eram în stare nici măcar să ţin un fir coerent de gîndire, darmite să mai stau de vorbă cu cineva – nimerisem parcă într-o Portocală mecanică în care metoda de tortură era un discurs electoral. „Votaţi pentru noiiiii! Votaţi pentru noiiiiiiii!” Yoroshiku onegai shimaaaaaaaaaaaaaaaasu! Yoroshiku onegai shimaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaasu! Din ce în ce mai tare şi mai insistent. Întîi o tanti – o voluntară din echipa de susţinători – şi apoi un nene – însuşi catindatul… Yoroshiku onegai shimaaaaaaaasu! La nesfîrşit.

Am aruncat o privire spre sursa apocalipsei auditive, dar era destul de departe şi, pe deasupra, se lăsase deja întunericul, aşa că n-am desluşit nici o figură – deşi, probabil erau toate desfigurate de efortul electoral. În jurul camionetei zăboveau cîţiva gură-cască rătăciţi de aiurea, mai mult curioşi decît interesaţi de vreun program politic. Nimeni nu asculta discursurile, nimeni nu aplauda, nimeni nu scanda. Toţi păreau mai degrabă agasaţi şi dornici ca toată tărăşenia să se isprăvească repede, cît mai repede. Yoroshiku onegai shimaaaaaaaasu! Zgomot. Prea mult zgomot inutil.

Ne-am terminat ţigările şi am pornit spre crîşma unde se petrecea petrecerea; am trecut cu paşi febrili strada imensă, încercînd să ne îndepărtăm cît mai repede de vacarmul scaraoţchian, dar valurile de ţipete ne-au urmărit obsedant prin toată piaţa. Chiar şi după ce am trecut de primul zid de clădiri şi am intrat pe străzile lăturalnice – gălăgioase şi ele din pricina unui du-te-vino continuu de oameni grăbiţi să intre / iasă de prin cîrciumi, săli de jocuri sau alte locuri de pierzanie – ecourile de Yoroshiku onegai shimaaaaaaasu! ne-au mai bîntuit destul de multă vreme, ceva mai estompate, e drept, dar şi mai hidoase pentru că se spărgeau în cioburi de toate colţurile de clădiri din jur. maaasumaaasumaaasu…, la infinit.

Mi-am dat seama că, de acum înainte, pentru mine asta o să fie politica, indiferent de ţară: un şir interminabil de urlete fără sens care deranjează pe toată lumea şi care îţi taie firul gîndurilor… În cazul ăsta, am aflat ieri de pe la ştiri că, întîmplător, partidul al cărui catindat zbiera în Ikebukuro face parte din coaliţia care a cîştigat alegerile şi o să formeze noul guvern. Dar la alegerile următoare, o să ţipe iar cu toţii, o să cîştige unii sau alţii şi tot aşa, la nesfîrşit. Mult zgomot pentru nimic.

***

Cam aşa:


Ideograma anului 2012

Fiind 12.12.2012, s-ar putea ca ăsta să fie ultimul post ever de pe blog, dacă au dreptate mayaşii şi presa isterizată din România… Să ne grăbim, deci.

Din 1995 încoace, Nihon Kanji Nōryoku Kentei Kyōkai 日本漢字能力検定協会 – Asociaţia Japoneză pentru Evaluarea Competenţelor de Ideograme (?) – desemnează în fiecare lună decembrie, pe baza unui vot public, „ideograma anului”. Azi a fost anunţată ideograma pentru 2012: 金 kin, adică „aur”.

Potrivit tradiţiei, ideograma a fost scrisă de către stareţul templului Kiyomizu din Kyōto cu o pensulă specială, pe o coală de hîrtie de Echizen cu o lungime de 1,5 metri şi o lăţime de 1,3 metri, într-o ceremonie publică desfăşurată la templu astăzi imediat după prînz.

(C) Sankei News

(C) Sankei News

Motivele alegerii ideogramei 金 sînt, în principal, 1) medaliile de aur obţinute de sportivii japonezi la JO de la Londra, 2) premiul Nobel pentru medicină acordat profesorului Shin’ya Yamanaka şi 3) eclipsa inelară de soare vizibilă în Japonia anul ăsta – numită kinkan nisshoku 金環日食, deci conţinînd şi kanji-ul 金. (Kin e la a doua desemnare ca „ideograma anului”, după 2000.)

Imediat după ceremonie, stareţul de la Kiyomizu a declarat că a simţit că ideograma din 2012 o scoate şi mai mult în evidenţă pe cea de anul trecut – 絆 kizuna („prietenie, tovărăşie, camaraderie”) – pentru că exprimă spiritul japonezilor, care nu şi-au pierdut speranţa şi îndîrjirea  (昨年の『絆』に光を当て、希望を持って頑張ろうとする日本人の気概を感じた)…

Lista cu ideogramele din anii anteriori se găseşte aici.


Cruzimea copiilor şi nepăsarea adulţilor

UPDATE 2 decembrie 2012

Am publicat articolul de mai jos pe 14 iulie 2012, după care am continuat cu două actualizări, pe 16 iulie şi pe 21 iulie. Am hotărît să fac azi un update pentru că săptămîna asta Ministerul Educaţiei (Monbukagakushō) a dat publicităţii rezultatele unei investigaţii despre ijime, realizată între 1 august şi 22 septembrie. Investigaţia acoperă primele luni din anul şcolar 2012-2013, adică perioada aprilie-septembrie, iar datele sînt cutremurătoare… şi, într-o oarecare măsură, încurajatoare în acelaşi timp.

Potrivit raportului ministerului, în cele 6 luni s-au înregistrat 144.054 de cazuri de ijime, dublu faţă de cele aproximativ 70.000 din tot anul precedent. Dintre acestea, 88.000 au fost raportate în ciclul primar, 43.000 în cel gimnazial şi 13.000 la liceu; 278 de cazuri au fost considerate extrem de grave pentru că au pus în pericol viaţa elevilor.

Faptul că cifrele sînt atît de mari înseamnă, pe de altă parte, şi că a crescut sensibilitatea faţă de cazurile de ijime – elevii nu se mai tem să raporteze incidentele, profesorii se implică mai mult iar şcolile nu mai încearcă să muşamalizeze. E un început bun. Care trebuie însă să fie urmat de nişte programe ferme şi reale, nu de raportări la hectar triumfaliste care să vopsească pe dinafară gardul şi să ascundă sub preş mizeriile unui întreg sistem.

În toată povestea asta, cazul cumplit de anul trecut din Otsu (cel despre care am scris şi noi) se pare că a avut o importanţă covîrşitoare, pentru că a  (re)adus în atenţia publicului o problemă gravă, care zăcea de multă vreme îngropată sub teancuri imense de hîrţogăraie optimistă şi birocraţie crasă. Măcar atît.

Raportul întreg (în japoneză) se găseşte aici, iar o analiză în engleză aici.

***

De vreo cîteva zile, Japonia vuieşte din pricina unui caz absolut teribil: un copil de 13 ani, elev în clasa a doua de gimnaziu, s-a sinucis anul trecut în octombrie aruncîndu-se de pe blocul de 14 etaje în care locuia. Povestea este extrem de complicată, oribilă şi crudă în acelaşi timp, şi ridică multe semne de întrebare cu privire la felul cum autorităţile – de la profesorul care intră în clasă pînă la ministrul educaţiei, trecînd prin poliţie şi administraţia locală – înţeleg să se ocupe de o problemă cu rădăcini foarte adînci în sistemul educaţional japonez: ijime (いじめ), adică hărţuirea, batjocorirea, umilirea unui elev de către colegi. Bullying, cum i se spune în engleză.

 Iată pe scurt firul evenimentelor:

  • pe 5 octombrie 2011 (miercuri), în toaleta unei şcoli publice din oraşul Otsu din prefectura Shiga (滋賀県大津市), cîteva eleve sînt martore la o bătaie: un băiat lovea cu pumnii şi picioarele un coleg, strigîndu-i „Dacă nu ripostezi, o păţeşti şi mai rău” (「やり返してこなければ、もっとひどいことをするぞ」). Înspăimîntat, cel ameninţat loveşte şi el. Imediat, fetele raportează incidentul profesorilor. 
  • pe 6 octombrie (joi), profesorul responsabil de an şi cel responsabil de clasa în care erau băieţii îi chestionează pe cei doi în legătură cu incidentul. Avînd în vedere că loviseră amîndoi, consideră incidentul o ceartă şi îi pun să-şi ceară reciproc iertare şi să se împace. 
  • pe 7 octombrie (vineri), elevele care fuseseră martore la bătaie le semnalează profesorilor că e de fapt vorba de ijime şi că băiatul ameninţat mai fusese şi înainte victima colegilor lui. Profesorii hotărăsc să investigheze cazul mai amănunţit în săptămîna următoare. 
  • pe 11 octombrie (marţi), exact în dimineaţa zilei cînd urma să înceapă investigaţia, băiatul de 13 ani se sinucide aruncîndu-se de pe clădirea în care locuia. 
  • imediat după sinucidere, atît şcoala cît şi comisia municipală pentru educaţie (教育委員会) au declarat că nu a fost vorba de ijime. Au început o anchetă în rîndul elevilor ca să obţină mai multe informaţii despre incident şi au aflat că băiatul cu pricina era hărţuit de multă vreme de trei dintre colegii săi, în diverse forme: fie i se dădeau porecle jignitoare („împuţit”, „leneş”, „prost”), fie era ameninţat cu bătaia, fie i se cereau bani etc. Ba chiar a fost obligat, în bătaie de joc, să facă „repetiţii pentru sinucidere” (自殺の練習), iar colegii s-au jucat la un moment dat „de-a înmormîntarea” (葬式ごっこ), prefăcîndu-se că băiatul ar fi murit şi oferind flori la altarul lui. De altfel, aceştia declară în faţa comisiei că „se bucură că [băiatul] a murit” (「死んでよかった」). După trei săptămîni, ancheta este închisă, iar şcoala şi comisia declară că legătura între ijime şi sinuciderea băiatului este „neclară” (不明). Rezultatele anchetei nu sînt făcute publice. 
  • nemulţumiţi de rezultatele anchetei, părinţii băiatului fac plîngere la poliţia municipală. De trei ori consecutiv, plîngerea le este refuzată ca neîntemeiată. 
  • în februarie 2012, părinţii băiatului dau în judecată municipalitatea (care administrează şcolile), pe elevii care îl hărţuiseră pe băiat şi pe părinţii acestora. Printre documentele pe care le depun la tribunal se află şi o copie după rezultatele anchetei desfăşurate imediat după sinuciderea băiatului. 
  • în iunie 2012, rezultatele anchetei devin publice şi sînt publicate în presa locală din Otsu. Forţaţi de mass-media să dea o declaraţie, membrii comisiei pentru educaţie organizează o conferinţă de presă pe 4 iulie, în care susţin că „nu considerăm că am ascuns informaţii” (「隠したとはとらえていない」). 
  • părinţii contactează un ONG care se ocupă cu ajutorarea familiilor ai căror copii au fost victime ijime şi sînt sfătuiţi să depună plîngerea la poliţia prefecturală. Poliţia prefecturală acceptă plîngerea pe 10 iulie (marţi). 
  • miercuri, 11 iulie, poliţia prefecturală începe o investigaţie în şcoală: o echipă specială de poliţişti chestionează elevii şi profesorii cu privire la ijime şi, în acelaşi timp, verifică rezultatele primei anchete. 
  • joi, 12 iulie, şeful comisiei pentru educaţie admite că ijime ar putea fi „unul dintre numeroşii factori” care au dus la sinuciderea băiatului. În aceeaşi zi, primarul din Otsu cere ajutorul Ministerului Educaţiei pentru rezolvarea acestui caz. 
  • vineri, 13 iulie, ministerul răspunde că va trimite un reprezentant în şcoală, iar ministrul adjunct îşi cere public scuze pentru întîrzierea cu care a reacţionat la acest caz de sinucidere. Este prima dată cînd ministerul trimite un reprezentant oficial pentru soluţionarea unui caz de ijime
  • astăzi, 14 iulie, poliţia prefecturală din Shiga a anunţat că o parte dintre profesorii din şcoală au declarat că au fost ei înşişi martori la scene în care victima era hărţuită de către colegi, dar nu au raportat nimănui. 
  • de mîine, 15 iulie, echipa de poliţişti care desfăşoară investigaţia în şcoală va creşte de la 25 la 45 de persoane.
Cam asta e povestea, într-o relatare cît de cît detaşată. Dar în ea se ascund atît de multe drame încît e greu să rămîi detaşat… cel mai grav e că a murit un copil. Cel mai probabil, din pricina cruzimii nesăbuite a unor colegi. Şi din pricina indolenţei tuturor adulţilor din jur, care ar fi trebuit să aibă grijă să nu se întîmple aşa ceva.

Ministerul educaţiei e mulţumit că statisticile oficiale spun că numărul de cazuri de ijime e în scădere, de la peste 100.000 în 2006 la puţin peste 75.000 în 2010 – datele pentru 2011 nu sînt încă publice. Reprezentanţii părinţilor şi diverse ONG-uri susţin că cifra asta nu reprezintă decît un vîrf de aisberg pentru că e vorba doar de cazurile confirmate, nu şi de cele neraportate. Oricum ar fi, mie mi se pare că 75.000 rămîne o cifră cumplită… Iar dacă un singur copil moare din pricina ijime, este cu atît mai grav.

***
În cazul de la Otsu, mai există un aspect deloc de neglijat: indiferenţa presei. Nimeni nu s-a obosit să încerce să afle ce s-a întîmplat cu adevărat în acea şcoală – toţi ziariştii au înghiţit pe nemestecate gogoşile servite de comisia pentru educaţie, fără nici o tresărire. Lucrurile au luat amploare şi au ajuns în presa centrală doar datorită perseverenţei părinţilor îndureraţi. Oribil. Şi trist.