Tag Archives: pădure

Pădurea sinuciderilor

În Japonia nu e chiar totul lapte şi miere, nu aleargă neobosiţi cîinii cu covrigi în coadă. Ţara asta are şi ea o sumedenie de probleme şi necazuri – despre unele dintre ele am început să scriem deja şi vom mai scrie.

Sinuciderea – mai ales în rîndul tinerilor – e una dintre probleme mari. În 2011, de pildă, numărul sinuciderilor a depăşit 30.000 pentru al paisprezecelea an consecutiv… Cauzele sînt multe şi variate şi ţin de economie, de viaţa de familie, de unele modele sociale mai vechi sau mai noi şi cîte şi mai cîte – pe scurt, o puzderie de factori. Şi mă îndoiesc că cineva o să dezlege vreodată enigma asta.

Aokigahara e o pădure la poalele muntelui Fuji unde se sinucid anual zeci de oameni, în unii ani chiar peste 100. E unul dintre locurile cele mai populare pentru curmarea vieţii, sinucigaşii mergînd acolo (străbătînd uneori toată ţara) special pentru asta.

Am găsit astăzi pe net un documentar excelent despre pădurea cu pricina. Are doar vreo douăzeci de minute, dar e extrem de sumbru şi intens în acelaşi timp. E realizat sub formă de interviu cu Azusa Hayano, un geolog care, pe lîngă munca de cercetare în pădure, face zilnic şi patrule de prevenire a sinuciderilor – în documentar apare chiar o scenă în care Hayano încearcă să stea de vorbă cu un posibil sinucigaş…

Anunțuri

Pădurea misterioasă

După cum am mai povestit prin alte posturi, noi locuim în Saitama, o prefectură pe lîngă Tōkyō. Cu alte cuvinte, stăm oarecum la ţară :).

Zilele trecute am făcut o descoperire interesantă, la o aruncătură de băţ de noi: ne-am urcat pe biciclete şi am pornit la plimbare, cu gîndul să explorăm zone prin care nu mai fuseserăm pînă atunci. Şi bine am făcut – la vreo 20 de minute de casă, am dat peste o pădure misterioasă…

Misterioasă în primul rînd pentru că părea apărută ca de nicăieri, printre cîmpuri de orez şi legume. Apoi, pentru că am găsit în ea un amestec interesant de bambus, conifere şi foioase; trunchiurile tinere de bambus, abia răsărite, sînt spectaculoase (un amestec de maro, cafeniu şi verde intens):

Părea să fie o pădure privată, nu se putea intra în ea, printre copaci – avea peste tot afişe cu accesul interzis şi un mini-gard făcut din trunchiuri vechi, pe alocuri putrezite; prin urmare, ne-am mulţumit să ne plimbăm pe aleile mari.

Dar tot am găsit cîteva comori… Într-un luminiş, o maşină veche, care părea abandonată:

Apoi, ceva mai încolo, un soi de masă a tăcerii à la Brâncuşi, dar parcă înzecită:

Şi, abia zărită printre trunchiurile de copaci, o poartă roşie de altar shintoist… N-am ajuns pînă la ea, n-aveam cum, aşa că n-am văzut altarul cu pricina. Dar simpla prezenţă a porţii acolo, parcă în pustiu, crea o atmosferă de linişte şi mister.

Nu ştim nici măcar acum cum se cheamă pădurea sau cît de veche e. Nu avea nicăieri vreun panou cu denumirea (ceea ce este rarissim în Japonia), şi nu are nume nici pe hărţile pe care ne-am uitat după – apare pur şi simplu ca o pată verde brăzdată de vreo două străduţe. Cu atît mai mare ne-a fost mirarea cînd am găsit în pădurea asta a nimănui o serie de sculpturi în lemn absolut fabuloase, presărate de-a lungul potecilor. Păreau un soi de străjeri, apăruţi acolo ca prin minune… Au fost printre ele cîteva care ne-au plăcut foarte mult; în primul rînd, o bufniţă…

… apoi un moş cu mustaţă şi opinci…

… şi, nu în ultimul rînd, un chip de om (zeu?) parcă scrijelit direct în trunchi:

Habar n-avem ce caută sculpturile alea acolo; o fi fost vreun parc la un moment dat, sau vreo tabără de sculptură – cine ştie? Şi cred că nici n-o să cercetăm prea mult subiectul ăsta, ca să ne rămînă misterul pădurii 🙂