Caligramele lui Eiji Yoshikawa

Zilele trecute, pe o ploaie măruntă şi rece, am trecut întîmplător pe lîngă un muzeu despre care nici măcar nu ştiam că există: Muzeul Memorial Noma al editurii Kōdansha. În faţa porţii, un afiş mare care anunţa o expoziţie memorială dedicată lui Eiji Yoshikawa 吉川英治, unul din cei mai populari scriitori japonezi din secolul XX. Cum nu mă grăbeam nicăieri şi voiam şi să mă adăpostesc niţel de ploaie, am intrat să văd expoziţia.

Mărturisesc că nu ştiam / ştiu mare lucru despre Yoshikawa: am citit o singură carte de-ale lui, Miyamoto Musashi, care a fost ok ca lectură, dar nu m-a impresionat, probabil pentru că pur şi simplu nu e genul meu. (În paranteză fie spus, ediţia română a cărţii era expusă în vitrina cu traduceri din muzeu.) Ştiam că a fost unul dintre scriitorii cu foarte mare priză la public şi înainte şi după război, şi că a fost foarte prolific – romane, eseuri, poezie, scenarii de film etc.

Am aflat acum, la expoziţie, şi că a fost un bon viveur pasionat de golf, de hipism, de bancheturi, de întîlniri cu prietenii scriitori şi, în general, de tot ce înseamnă micile plăceri ale vieţii. Am văzut o sumedenie de fotografii-document în care Yoshikawa era peste tot zîmbitor, senin, împlinit.

Ultima sală din muzeu a fost de fapt sala comorilor: în ea erau expuse o serie de evantaie scrise şi / sau desenate de Yoshikawa de-a lungul vieţii – un soi de caligrame, scurte poeme (unele haiku-uri), mici bucăţi de proză sau mini-observaţii lumeşti notate cu pensula în tuş negru. Toate evantaiele erau atît de simple (doar alb şi negru, nimic mai mult) şi atît de frumoase încît pe mine unul m-au făcut să-l privesc pe autor cu alţi ochi. Chiar dacă n-ar fi scris nimic altceva în rest, caligramele astea ca nişte pastile de viaţă concentrate fac din Yoshikawa un scriitor mare. Sincer.

Cel mai mult mi-a plăcut un evantai care are desenată în mijloc ideograma pentru poartă (mon 門), mărginită de un gard simplu, stilizat; în dreapta, e scris în hiragana yasashii (simplu, uşor), iar în stînga mutsukashii (greu, complicat). Şi, apoi, sigiliul lui Yoshikawa. Atît:

Mi se pare extrem de simplu şi extrem de profund în aceaşi timp. Concis, ca multe alte poezii din literatura tradiţională japoneză, dar şi cu o mulţime de sensuri ascunse. La urma urmei, fiecare dintre noi poate citi poemul în cheie proprie, nu?🙂 Plus că asocierea dintre literă şi desen e fascinantă.

Promit să mai citesc Yoshikawa.

––––––––––––––-

PS: Poza de mai sus cu evantaiul nu-mi aparţine (evident, fotografiatul era interzis în muzeu), ci e luată de aici, de pe blogul unul fan.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s