Category Archives: mîncare

Fineţuri gastronomice

Aseară am cumpărat nişte croasante, ca să avem ceva de îmbucat repede pe lîngă ceaiul / cafeaua de mic dejun, căci trebuia să plecăm cu noaptea-n cap cu nişte treburi.  Croasante normale, dulci, simple – fără ciocolată, stafide sau cine ştie ce alte farafastîcuri.

Dar… ambalajul avea o sugestie de reţetă, probabil în ideea că dacă tot ai luat croasante, măcar să ştii cum să le mănînci. Cît mai fensi-şmensi, că doar sînt delicatese franţuzeşti.

Prin urmare, vă prezentăm reţeta de „sandwich de croasant dulce cu crevete fiert şi avocado” – imaginea de pe ambalaj e destul de grăitoare:

Textul în japoneză e fără echivoc:

Cafe風サンドイッチをつくろう!(Să facem un sandwich ca la cafenea!)

Pesemne că ideea e că o reţetă sofisticată trebuie să se revendice de la autoritatea bucătăriei franţuzeşti…

Ingredientele menţionate în reţeta de pe spatele ambalajului includ maioneză, praf de curry, piper şi ceapă.

Poftă bună! S-aveţi poftă!

Anunțuri

Ca ceasu’ elveţian

Aseară, la vreo două ceasuri după ora obişnuită de cină japoneză (= cam 6 trecute fix), ni s-a făcut din senin poftă să ne înfruptăm dintr-o pizza. Păi, hai să comandăm ceva! Zis şi făcut. Căpătaserăm cu cîteva zile înainte un pliant de la o pizzerie care făcea livrări prin zonă, l-am extras cu dexteritate din maldărul de hîrtii de aruncat unde îşi aştepta destinul şi am început să-l studiem. (Maldărul de hîrtii de aruncat există nu pentru că ar fi casa într-o devălmăşie constantă, ci pentru că Japonia e cît se poate de eco şi gunoaiele se colectează selectiv, atît de selectiv încît la unele – de pildă, la hîrtii – trebuie să aştepţi cîte două săptămîni pînă le vine sorocul – dar asta e o altă poveste pe care o vom scrie cît de curînd. Între timp, maldărele zac ordonate frumos, pe căprării. 😛 )

Pe pliantul cu pricina găsim un anunţ cum că, dacă facem comanda pe internet, avem şi o reducere de 5% la preţ, plus că putem plăti cu cardul, ceea ce ne convenea de minune căci eram cam strîmtoraţi cu cash-ul. De bună seamă, am deschis imediat laptopul, am intrat pe site, ne-am făcut cont (nu există site japonez de pe care să poţi comanda ceva cît de mic fără să-ţi faci înainte cont de membru) şi ne-am cufundat în aprofundarea meniului: pizza, paste, sandwich-uri, sosuri, topping-uri, deserturi – ce mai, un regal 🙂

Am hotărît într-un tîrziu ce să comandăm, am completat adresa de livrare, am plătit şi, deja lihniţi de foame după vizionarea a ţ-şpe mii de poze meşteşugite cu tot soiul de bunătăţi apetisante, am apăsat febril ultimul buton de confirmare. Şi gata – la ora 20:16, comanda era făcută, începea aşteptarea. Aşteptare care, de obicei, e cu atît mai apăsătoare şi mai greu de îndurat cu cît e mai mare foamea. Şi se anunţa a fi o aşteptare chinuitoare..

Cînd, deodată, pe ecranul de confirmare am remarcat o chestie nemaivăzută: Pizza Tracker! Am clipit întîi nelămuriţi, dar ne-am dumirit repede că e un serviciu de urmărire a comenzii, cam ca la poştă, de poţi să vezi prin ce colţ al lumii a mai ajuns coletul tău. Ne-am uitat mai atenţi la el:

Pe bara mare din mijloc sînt trecute stadiile pe care trebuie să le parcurgă preparatul în drumul lung de la comandă spre burta hămesită a clientului: finalizarea comenzii (注文完了), topping-uri (トッピング), băgat la cuptor (オープン焼成), gata coacere (焼き上がり), livrare (配達), punct (完了). Pe măsură ce se încheia cîte o etapă, bara se colora din verde în roşu, înaintînd – chinuitor de încet! – spre capătul din dreapta. Ca la un download de pe net.

În partea de jos a minunatului tracker, două rubrici mici, dar esenţiale: ora comenzii (ご注文時間) şi ora estimată de livrare (お届け予定時間). ETA, adică. Iar ETA-ul nostru era 20.46, la fix treizeci de minute după ce făcuserăm comanda. Ne-am uitat oarecum neîncrezători întîi la ecran, apoi unul la celălalt, după care ne-am zis: Hai să vedem dacă respectă ora… Se înroşise deja porţiunea cu băgatul la cuptor din bara din mijloc.

20:44 – în liniştea nopţii, se aude pe undeva prin apropiere un păcănit de motocicletă; [ne creşte glicemia]

20:45 – păcănitul încetează în faţa casei; se aude întîi un foşnet, apoi cum se deschide / închide un capac, apoi paşi; [suspansul e maxim]

20:46 – the pizza boy sună la uşă şi ne predă cutia fierbinte…

La fix. Precizie de ceas elveţian, ce mai… O să verificăm în viitor dacă a fost o întîmplare sau e o regulă.


Bere şi discriminare

Nimic mai plăcut, vara, decît să stai cu prietenii la o terasă şi să savurezi o bere sau un vin şi un pahar de vorbă – să se înşire halbele şi paharele goale, să ajungă scrumierele să dea pe dinafară de mucuri şi să se umple aerul din jurul mesei de poveşti frumoase… Şi să te întinzi pînă în ore mici din noapte, cînd vine cîte un chelner ajuns la capătul răbdării: „Ştiţi, am vrea şi noi să închidem şi să mergem acasă…”. Ni s-a întîmplat tuturor, nu? 😛

Japonezii au descoperit şi ei plăcerea asta, dar au parte de ea cu ţîrîita: terase sînt extrem de puţine – deh, terenurile sînt cumplit de scumpe aici – şi nici nu poţi să te întinzi la vorbă după pofta inimii.

Ieri, pe seară, buimaci de oboseală şi năuci de căldura umedă şi nesuferită tipică pentru verile japoneze, bîntuiam prin Ikebukuro cînd ne-a venit ideea luminată să mergem să ne ostoim aleanul cu cîte un pahar. Ştiam că e o terasă prin preajmă – bia gaaden ビアガーデン îi spun japonezii, adică „grădină de bere” 😀 – pe acoperişul unui magazin, aşa că am hotărît s-o căutăm. Am intrat în magazinul cu pricina, am bîjbîit un pic şi apoi am întrebat o vînzătoare de la un stand oarecare – extrem de amabilă, nu numai că ne-a explicat cum să ajungem, dar ne-a şi condus pînă la liftul pe care trebuia să-l luăm spre terasă, ba chiar a apăsat şi butonul în locul nostru… şi aşa am ajuns la grădina de bere din Ikebukuro, la 50 de metri deasupra oraşului.

Sistemul e simplu: plăteşti la început 2000 de yeni (sau 3500, dacă vrei şi mîncare) şi stai două ore în care bei cît vrei. De fapt, cît poţi… Într-un colţ stau aliniate dozatoarele de bere, din care îţi torni singur în halbă, de cîte ori vrei:

Imediat după ele, butoiaşele cu vin şi alte delicatese:

Fireşte, am profitat de ele imediat – the clock was ticking! – şi am început să ne savurăm băuturile la masă. Am avut parte şi de două episoade amuzante: primul a fost apariţia unui şoricel dezorientat pe terasă, care a stîrnit valuri de rîsete şi / sau panică printre chelneriţe / chelneri şi clienţi; al doilea a fost faptul că un chelner care fusese la studii prin Irlanda ne-a reperat de străini, a intrat în vorbă cu noi şi, după cîte cuvinte schimbate în japoneză, ne-a adus o farfurie cu snack-uri din partea casei 😀

Pe scurt, ne-am simţit bine la terasă, într-o oarecare măsură – ne-au lipsit prietenii de-acasă şi nu ne-a priit să ne tot uităm la ceas ca să vedem cît mai putem sta. Dar cireaşa de pe tort la terasa cu pricina se afla la baie… baia fetelor, mai exact.

Tada… we give you… „cabina de etichetă”:

Echiketto buusu エチケットブース îi zice în japoneză, adică etiquette booth… Cît despre rolul ei, imaginea e suficient de grăitoare… Dacă bei prea mult, pac la cabină!

Explicaţia e delicioasă: Kibun no sugurenai kata wa, kochira o goriyō kudasai 気分の優れない方はこちらをご利用ください, adică ceva de genul „dacă nu vă simţiţi în formă maximă, utilizaţi această cabină”… Cool, or what?!

Dar… la baia băieţilor nu exista aşa ceva. Mă simt discriminat.


Mîncaţi vinete?

Nasu, tabemasuka? Cu întrebarea asta m-a întîmpinat dimineaţa trecută vecinul nostru, un moş la vreo 70 de ani care stă în casa de alături. A, hai, tabemasu… – „Da, mîncăm”, i-am răspuns imediat fără să apuc să-mi dau seama de ce mă întreabă aşa ceva. Era vreo 7 dimineaţa, eram buimac pentru că abia mă trezisem din somn, dusesem gunoiul şi nu apucasem încă să beau stacana regulamentară de cafea. Mintea-mi înceţoşată nu pricepea de ce mă întreabă moşul dacă mîncăm vinete…

Păi dacă mîncaţi, atunci ia liniştit din grădină. Doar să ai grijă să le tai cu foarfeca fiindcă au ţepi la capăt… a continuat moşul. Şi atunci m-am prins. S-a făcut brusc lumină: în spatele casei în care stăm noi e un petec de pămînt (nu mai mult de 20 de metri pătraţi) pe care nu e construit nimic – minune mare în Japonia! – şi pe care îl îngrijeşte vecinul.

La început, cînd abia ne mutaserăm, am vrut să punem nişte flori acolo, doar că erau nişte straturi acoperite cu o folie de plastic şi ne-am sfiit pentru că ne-am închipuit că e ceva plantat acolo. S-a dovedit pînă la urmă că nu era nimic, au crescut doar nişte buruieni, dar se făcuse prea tîrziu. Prin urmare, am hotărît că în primăvara asta aruncăm nişte seminţe de flori – doar că, pînă ne-am dezmeticit noi, moşul pusese deja nişte răsaduri. N-am ştiut ce sînt pînă acum vreo două-trei săptămîni, cînd au început să apară florile mov şi apoi, treptat, vinetele…

Iar acum vecinul ne oferea vinete din grădina lui (noastră?), din senin. Ba, mai mult, a şi plusat: Tomato mo tabemasuka? „Mîncaţi şi roşii?” „Da”, am răspuns. „Păi atunci, cînd s-or coace, luaţi şi roşii. Sînt de-alea mici, dar sînt tare bune. Am un cîmp ceva mai încolo şi mi-au rămas nişte răsaduri primăvara asta, aşa că am adus şi am pus şi aici.”

Şi atunci am priceput şi de ce apăruse în grădină o instalaţie bizară făcută din bare de metal şi un furtun vechi de cauciuc: erau de fapt nişte araci improvizaţi pentru roşii. De care plantele s-au bucurat din plin, s-au întins frumos.

Gōya mo tabemasuka? a continuat moşul… „Mîncaţi şi castraveţi amari? Dacă vreţi, luaţi.” Şi da, în mini-grădină e şi o tufă de castraveţi amari.

Atunci a intrat în vorbă şi soţia lui: Gaarikku mo tabemasuka? „Mîncaţi şi usturoi?” Cu fiecare întrebare, eram din ce în ce mai năuc şi mă simţeam deja copleşit de toată oferta… abia am îngăimat un da… stins.

Atunci, vecina s-a întors sprinţară pe călcîie, s-a dus în curtea ei şi s-a întors după cîteva secunde cu un mănunchi de căpăţîni de usturoi. Dōzo! „Poftim!”… Căpăţînile erau proaspăt scoase, aveau încă pămînt pe ele.

Rămăsesem fără cuvinte, absolut siderat. Am mulţumit, am făcut cîteva zeci de plecăciuni, mi-am luat la revedere şi am intrat împleticit în casă, parcă incapabil să-mi revin după toată întîmplarea. Simţeam că orice aş fi spus n-aş fi avut cum să le mulţumesc pentru generozitate… Cît de simplu şi firesc.

***

Apropo de grădină, printre vinete, roşii şi castraveţi mai mişună nişte vietăţi… una gri:

şi una albă…

Dar asta e o altă poveste.


Sushi pe bandă rulantă

Sushi e una dintre specialităţile culinare japoneze tradiţionale – poate cea mai cunoscută în toată lumea. Se găseşte peste tot, în orice metropolă şi în orice cătun, în diverse forme: de la restaurantul mic şi intim – şi, de cele mai multe ori, extrem de scump – în care bucătarul (?) pregăteşte peştele şi orezul în faţa clientului aşezat la tejghea în timp ce schimbă două vorbe despre cum mai merge lumea, pînă la sushi la caserolă în orice supermarket sau băcănie de cartier. Se găseşte, evident, şi sushi decorativ, de la jucării pentru copii pînă la tenişi imprimaţi cu desene cu sushi…

Ne place sushi. Nu ne ţin buzunarele să mergem la restaurantele de lux, alea în care încap maxim 10 clienţi care stau aliniaţi la tejghea faţă în faţă cu itamae-san (板前さん), maestrul „care stă în faţa scîndurii” ca să mînuiască peştele şi orezul – cum îi spune numele japonez. Nici de-ăla din supermarket nu luăm, căci nu prea are gust, se simte prea tare că e producţie industrială. Aşa că ne ostoim pohta de sushi la unul din restaurantele unde delicatesa circulă pe bandă rulantă, un aşa-numit kaiten zushi 回転寿司.

Kaiten zushi astea sînt, de obicei, reţele gigantice de restaurante pe care le găseşti cam prin toată ţara. În ele, nu ai parte de vreun produs personalizat pritocit de maestru în timp ce stă la palavre, dar nici nu capeţi produse insipide făcute de cine ştie ce aparate. Sînt pe la mijloc, şi la preţ şi la gust.

Se cheamă kaiten zushi pentru că, în ele, exact asta se întîmplă: sushi circulă, aşezat cuminte pe farfurii, pe bandă rulantă – se învîrte (kaiten) dintr-un capăt în altul al restaurantului. Iar tu, clientul, înhaţi de pe bandă farfuria care îţi face cu ochiul:

Felurile de sushi sînt alternate des, ca să fie mulţumită toată lumea – de cele mai multe ori, sînt maxim două farfurii cu acelaşi produs una după alta:

În restaurantul în care am făcut noi pozele, farfuriile sînt acoperite cu un soi de cupolă de plastic, din raţiuni de igienă. Dar nu e peste tot la fel.

Dacă nu-ţi place ce găseşti pe bandă sau te-ai plictisit aşteptînd să vină felul preferat, la fiecare masă există un touchscreen de pe care poţi face comandă.

(Apropo, şi nota se cere tot prin panou, nu la chelner – de fapt, nici nu există chelner pentru că nu e nevoie. Sînt doar nişte băieţi / fete care mişună prin restaurant şi curăţă mesele, îndrumă clienţii etc., dar nu servesc nimic nimănui. Cel mult cîte un suc / o bere :P)

Comanda vine pe „linia expres” – un soi de şină deasupra benzii rulante, pe care vîjîie un suport cu farfuriile cerute. Iei rapid farfuriile şi apeşi butonul ca să dai de ştire că suportul cu pricina e liber să plece spre alte mese:

În restaurantele kaiten zushi – ca, de altfel, în multe alte crîşme prin Japonia – ai la discreţie ceai verde. Fiecare masă are un robinet cu apă fierbinte şi o cutie de ceai praf:

Cînd termini de mîncat, laşi farfuria (de plastic) să cadă într-o fantă din marginea mesei – gura de metal cu abţibild verde din poza de mai jos; astfel, împuşti doi iepuri deodată: pe de o parte, farfuria ajunge pe banda de spălat vase, ascunsă sub banda de sushi şi, pe de altă parte, un senzor îţi numără farfuriile, deci ştii oricînd cît ai de plată – toate produsele sînt la acelaşi preţ.

Sistemul e minunat şi pentru client şi pentru restaurant: farfuria aruncată murdară de la masă ajunge la bucătărie curată lună şi gata de refolosit. Eficienţă maximă.

Cît despre ce feluri de sushi se găsesc… păi de toate. Sushi tradiţional cu diverse tipuri de peşte crud / icre /alge etc., dar şi sushi modern cu ceapă şi avocado, cu maioneză şi soia fermentată, cu porumb fiert şi alge şi cine ştie cîte şi mai cîte. De toate pentru toţi, efectiv; de altfel, genul ăsta de restaurant e de obicei plin de familii, aşa că trebuie să aibă grijă să îi mulţumească şi pe cei mici, dar şi pe bunici :).

De obicei, noi mîncăm prea repede ca să mai facem poze; de data asta, am salvat o farfurie cu un sushi modern, cu ton prăjit cu o idee de caşcaval:

(Sper că se observă în poză farfuria pentru copii decorată cu – evident! – desene cu sushi :D.)

Cam aşa e kaiten zushi prin Japonia. Fireşte, mai sînt mici diferenţe de la reţea la reţea, dar ideea e aceeaşi peste tot: democratizarea sushi. E accesibil şi ieftin. Şi bun.

***

Am pus mai multe poze pe Facebook. Poze care nu sînt de o calitate superextracalifragilistică pentru că sînt făcute cu telefonul, dar vorba ceea: aparatul foto cel mai bun e cel pe care-l ai la tine.