Tag Archives: plimbare

Viaţa la ţară

De cînd am venit în Japonia, trăim mult mai eco şi mai cultural decît în România… Sîntem la vreo 40 de kilometri de Tōkyō, avem grădină de legume în spatele casei, avem la o aruncătură de băţ un oraş medieval, o pădure fermecată şi cîmpuri de orez cît vezi cu ochii. Nu ne mai lipseşte decît şfara cu motocei la capăt, de să crape mîţele jucîndu-se cu ei 😀 Da’ prevăd că o să ne luăm şi de-asta curînd.

Dacă tot stăm la ţară, profităm destul de des de asta, în primul rînd cu preumblări prelungi prin natură; scăpăm repede de betoane şi ne limpezim trupurile şi gîndurile  – vorba poetului, „cu aer proaspăt pe plămîni acum mă şterg”…

Zilele trecute, am luat-o la pas să explorăm teritoriile necunoscute din oraşul minuscul în care vieţuim – nu că ne-ar mai fi rămas multe cotloane de explorat. La un sfert de oră de mers pe jos, am scăpat de asfalt şi am ajuns la rîu – am dat de verde, mult verde:

Am pornit de-a lungul rîului pe unul dintre digurile înălţate, pe o cărare colbuită şi mărginită de ierburi pînă la genunchi, pe sub crengi bogate de cireşi. Vreme de vreo două ore, n-am întîlnit decît trei sau patru suflete pe drum: un alergător în spandex, o doamnă cu trei căţei, o băbuţă ageră ieşită la plimbare – care ne-a recunoscut prezenţa ceremonios, cu plecăciune + salut – şi un domn la vreo 40 de ani care stătea pe mal cu o undiţă întinsă în apă, pîndit de o pisică pofticioasă.

Am trecut pe lîngă o mini-fermă unde am dat peste o natură moartă cu tractor şi flori 😛 – se şi asortau la culori, de altfel:

Un pic mai tîrziu, o altă mini-fermă, cu alt tablou; de data asta, o natură vie cu om şi utilaj:

Ceva mai încolo, pe malul opus, un mic teren de golf pe care cîţiva pensionari domoli cu şepci albe exersau cu încetinitorul nişte lovituri – cît am trecut pe lîngă ei, i-am văzut mai mult scufundaţi prin tufişuri, căutînd mingile. Deh, tihna bătrîneţii…

Am mers şi-am mers, ca Harap-Alb spre ţara Împăratului Verde, pînă ce casele s-au făcut tot mai rare şi iarba tot mai mare – am nimerit în nişte cîmpuri de orez dese, parcelate cu grijă; unul dintre ele era vegheat cu atenţie de o liotă de pitici aliniaţi regulamentar pe un gard…

… iar altul, ceva mai încolo, avea în mijloc un mic cimitir budist, parcă ireal, parcă picat de nicăieri:

Ne-am văzut de drum mai departe încă vreo două ceasuri, liniştiţi, pînă ne-am reîntors în civilizaţie. Am avut parte şi de-un apus spectaculos şi dinamic (bătea vîntul), din care am reuşit să prindem în poză o spărtură în nori care, nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de felul cum arată Australia pe hărţi…

O să repetăm isprava asta.

***

De bună seamă, am pus ceva mai multe poze pe Facebook.

Anunțuri

Caligramele lui Eiji Yoshikawa

Zilele trecute, pe o ploaie măruntă şi rece, am trecut întîmplător pe lîngă un muzeu despre care nici măcar nu ştiam că există: Muzeul Memorial Noma al editurii Kōdansha. În faţa porţii, un afiş mare care anunţa o expoziţie memorială dedicată lui Eiji Yoshikawa 吉川英治, unul din cei mai populari scriitori japonezi din secolul XX. Cum nu mă grăbeam nicăieri şi voiam şi să mă adăpostesc niţel de ploaie, am intrat să văd expoziţia.

Mărturisesc că nu ştiam / ştiu mare lucru despre Yoshikawa: am citit o singură carte de-ale lui, Miyamoto Musashi, care a fost ok ca lectură, dar nu m-a impresionat, probabil pentru că pur şi simplu nu e genul meu. (În paranteză fie spus, ediţia română a cărţii era expusă în vitrina cu traduceri din muzeu.) Ştiam că a fost unul dintre scriitorii cu foarte mare priză la public şi înainte şi după război, şi că a fost foarte prolific – romane, eseuri, poezie, scenarii de film etc.

Am aflat acum, la expoziţie, şi că a fost un bon viveur pasionat de golf, de hipism, de bancheturi, de întîlniri cu prietenii scriitori şi, în general, de tot ce înseamnă micile plăceri ale vieţii. Am văzut o sumedenie de fotografii-document în care Yoshikawa era peste tot zîmbitor, senin, împlinit.

Ultima sală din muzeu a fost de fapt sala comorilor: în ea erau expuse o serie de evantaie scrise şi / sau desenate de Yoshikawa de-a lungul vieţii – un soi de caligrame, scurte poeme (unele haiku-uri), mici bucăţi de proză sau mini-observaţii lumeşti notate cu pensula în tuş negru. Toate evantaiele erau atît de simple (doar alb şi negru, nimic mai mult) şi atît de frumoase încît pe mine unul m-au făcut să-l privesc pe autor cu alţi ochi. Chiar dacă n-ar fi scris nimic altceva în rest, caligramele astea ca nişte pastile de viaţă concentrate fac din Yoshikawa un scriitor mare. Sincer.

Cel mai mult mi-a plăcut un evantai care are desenată în mijloc ideograma pentru poartă (mon 門), mărginită de un gard simplu, stilizat; în dreapta, e scris în hiragana yasashii (simplu, uşor), iar în stînga mutsukashii (greu, complicat). Şi, apoi, sigiliul lui Yoshikawa. Atît:

Mi se pare extrem de simplu şi extrem de profund în aceaşi timp. Concis, ca multe alte poezii din literatura tradiţională japoneză, dar şi cu o mulţime de sensuri ascunse. La urma urmei, fiecare dintre noi poate citi poemul în cheie proprie, nu? 🙂 Plus că asocierea dintre literă şi desen e fascinantă.

Promit să mai citesc Yoshikawa.

––––––––––––––-

PS: Poza de mai sus cu evantaiul nu-mi aparţine (evident, fotografiatul era interzis în muzeu), ci e luată de aici, de pe blogul unul fan.


Templul lui Confucius

După cum am promis cînd am scris despre plimbarea de la Ochanomizu la Akihabara, iată și postul separat despre Yushima Seidō (湯島聖堂), templul dedicat lui Confucius de lîngă Hijiri Bashi, pe malul rîului Kanda. De altfel, templul e destul de bine pitit pe lîngă piciorul podului, trebuie să recunosc că am dat peste el din întîmplare, nu eram chitiți să-l vizităm (ca niște inculți ce ne aflăm).

N-o să înșirăm aici detalii istorico-metafizice despre templu – se găsesc informații destul de exacte și lămuritoare pe Wikipedia sau pe site-ul Yushima Seidō, cum preferați. Pe noi ne-a intrigat panoul peste care am dat imediat ce-am traversat podul dinspre Ochanomizu:

Evident, am zis să purcedem spre templu. Și bine-am făcut… În căldura înăbușitoare de Tōkyō mizerabil, de vară, am dat peste o insulă de răcoare, cu multă verdeață, cu mult lemn și, deci, cu multă umbră. Sincer, ne-am bucurat de prospețimea de natură mai mult decît de încărcătura istorică și filosofică / religioasă a locului. 

Ne-a impresionat acoperișul de la Taiseiden (大成殿), pavilionul central:

Într-un colț al pavilionului am dat și peste ema (絵馬), plăcuțele de lemn pe care se scriu rugăciuni – poate ar fi mai bine să le zic „rugăminți”, totuși – adresate zeilor, de obicei în altarele shintoiste. La început, ni s-a părut extrem de firesc să le găsim acolo, pînă ne-am dat seama că e, poate, bizar să ai ema shintoiste într-un templu dedicat lui Confucius, templu ale cărui poartă masivă de lemn și pavilion principal amintesc ca structură de un templu budist… Sincretism, ce mai!

Oricum, mai mult decît confucianism / shintoism / budism, la templul ăsta contează atmosfera. E liniște, e răcoare. Cînd am ajuns noi acolo nu era aproape nimeni (probabil din pricina arșiței năucitoare), așa că am avut răgaz să ne bucurăm de loc – de mirosurile de verde, de lemn vechi, de tămîie și de praf potolit cu apă, ca la noi în curțile de la țară :), de umbră și de liniște. Parcă nici nu mai eram în miezul unei metropole uriașe.

De bună seamă, am găsit și o statuie a lui Confucius, reprezentat în chip de bătrînel înțelept și sfătos:

În concluzie, ne-a plăcut. Recomandăm. Mai mergem. Am făcut și o hartă cu localizarea templului, să nu vă rătăciți cînd ajungeți prin Tōkyō.

Cam atît.


De la Ochanomizu la Akihabara

Akihabara (sau Akiba, cum i se spune pe scurt) e cartierul din Tōkyō cunoscut în special pentru puzderia de magazine de electronice noi sau second-hand (computere, aparate foto, televizoare, boxe și mii și mii de alte mărunțișuri), pentru prăvăliile cu manga și anime și, în ultima vreme, ca unul dintre locurile predilecte de adunare / manifestare pentru otaku.

Într-o duminică de vară, anul trecut prin iulie, am pornit la o plimbare prelungă de la Ochanomizu, unde avuseserăm ceva treabă, pînă la Akihabara. Am trecut întîi pe la Yushima Seidō, unul dintre puținele temple dedicate lui Confucius (care merită o postare separată pe care o s-o capete în curînd :P) și apoi am luat-o agale la pas pe Sotobori Dōri, de-a lungul rîului Kanda.

Zona nu e spectaculoasă, trebuie să recunosc – în sensul în care e plină de genul de clădiri-impersonale-de-beton-fără-atmosferă care sînt presărate peste tot în Tōkyō – dar am dat totuși pe drum de cîteva mici bijuterii. De pildă, o casă veche, ruginită și bătută de vînturi, soare și ploi, din perioada Taishō:

sau cîteva afișe cu parfum de nostalgie, cu reclame la bere (Yebisu și Sapporo) din perioada interbelică:

Nu ne-am oprit la bere, ci ne-am continuat vajnici drumul spre Akiba. N-am mers să vedem electronicele, manga, anime sau otaku, ci să ne plimbăm pe străduțele lăturalnice, mai puțin umblate și mai puțin cunoscute din cartier, care nici nu sînt trecute prin ghidurile turistice.

Străduțele astea colcăie de viață, e mereu un du-te-vino de neînchipuit, cu japonezi de toate vîrstele, cu străini „de-ai locului” blazați de furnicarul din jur și cu turiști nedumeriți și pierduți, cu prăvălii de kebab cu terasă (!), cu zeci de dughene înghesuite cu tot soiul de mărunțișuri, cu săli de pachinko imense și gălăgioase din care se varsă în stradă un vacarm de nedescris de fiecare dată cînd treci pe lîngă ușile automate, cu haine pestrițe, cu meido care încearcă să pescuiască clienți / cliente în stradă pentru cîte o cafenea, cu luptători de sumō ieșiți la cumpărături… și o groază de alte lucruri care merită văzute / auzite / simțite pe viu. Akiba e greu de pus în cuvinte.

Ne-a placut un afiș de la intrarea într-un pachinko:

și am surprins și două meido care plecaseră agale cu două cliente :P:

Cam asta a fost, pe scurt, plimbarea. Am salvat și o hartă cu traseul pe care l-am făcut:

O să mai istorisim multe despre Akihabara, pe măsură ce ne mai amintim poveștile.