Tag Archives: ijime

Cruzimea copiilor şi nepăsarea adulţilor

UPDATE 2 decembrie 2012

Am publicat articolul de mai jos pe 14 iulie 2012, după care am continuat cu două actualizări, pe 16 iulie şi pe 21 iulie. Am hotărît să fac azi un update pentru că săptămîna asta Ministerul Educaţiei (Monbukagakushō) a dat publicităţii rezultatele unei investigaţii despre ijime, realizată între 1 august şi 22 septembrie. Investigaţia acoperă primele luni din anul şcolar 2012-2013, adică perioada aprilie-septembrie, iar datele sînt cutremurătoare… şi, într-o oarecare măsură, încurajatoare în acelaşi timp.

Potrivit raportului ministerului, în cele 6 luni s-au înregistrat 144.054 de cazuri de ijime, dublu faţă de cele aproximativ 70.000 din tot anul precedent. Dintre acestea, 88.000 au fost raportate în ciclul primar, 43.000 în cel gimnazial şi 13.000 la liceu; 278 de cazuri au fost considerate extrem de grave pentru că au pus în pericol viaţa elevilor.

Faptul că cifrele sînt atît de mari înseamnă, pe de altă parte, şi că a crescut sensibilitatea faţă de cazurile de ijime – elevii nu se mai tem să raporteze incidentele, profesorii se implică mai mult iar şcolile nu mai încearcă să muşamalizeze. E un început bun. Care trebuie însă să fie urmat de nişte programe ferme şi reale, nu de raportări la hectar triumfaliste care să vopsească pe dinafară gardul şi să ascundă sub preş mizeriile unui întreg sistem.

În toată povestea asta, cazul cumplit de anul trecut din Otsu (cel despre care am scris şi noi) se pare că a avut o importanţă covîrşitoare, pentru că a  (re)adus în atenţia publicului o problemă gravă, care zăcea de multă vreme îngropată sub teancuri imense de hîrţogăraie optimistă şi birocraţie crasă. Măcar atît.

Raportul întreg (în japoneză) se găseşte aici, iar o analiză în engleză aici.

***

De vreo cîteva zile, Japonia vuieşte din pricina unui caz absolut teribil: un copil de 13 ani, elev în clasa a doua de gimnaziu, s-a sinucis anul trecut în octombrie aruncîndu-se de pe blocul de 14 etaje în care locuia. Povestea este extrem de complicată, oribilă şi crudă în acelaşi timp, şi ridică multe semne de întrebare cu privire la felul cum autorităţile – de la profesorul care intră în clasă pînă la ministrul educaţiei, trecînd prin poliţie şi administraţia locală – înţeleg să se ocupe de o problemă cu rădăcini foarte adînci în sistemul educaţional japonez: ijime (いじめ), adică hărţuirea, batjocorirea, umilirea unui elev de către colegi. Bullying, cum i se spune în engleză.

 Iată pe scurt firul evenimentelor:

  • pe 5 octombrie 2011 (miercuri), în toaleta unei şcoli publice din oraşul Otsu din prefectura Shiga (滋賀県大津市), cîteva eleve sînt martore la o bătaie: un băiat lovea cu pumnii şi picioarele un coleg, strigîndu-i „Dacă nu ripostezi, o păţeşti şi mai rău” (「やり返してこなければ、もっとひどいことをするぞ」). Înspăimîntat, cel ameninţat loveşte şi el. Imediat, fetele raportează incidentul profesorilor. 
  • pe 6 octombrie (joi), profesorul responsabil de an şi cel responsabil de clasa în care erau băieţii îi chestionează pe cei doi în legătură cu incidentul. Avînd în vedere că loviseră amîndoi, consideră incidentul o ceartă şi îi pun să-şi ceară reciproc iertare şi să se împace. 
  • pe 7 octombrie (vineri), elevele care fuseseră martore la bătaie le semnalează profesorilor că e de fapt vorba de ijime şi că băiatul ameninţat mai fusese şi înainte victima colegilor lui. Profesorii hotărăsc să investigheze cazul mai amănunţit în săptămîna următoare. 
  • pe 11 octombrie (marţi), exact în dimineaţa zilei cînd urma să înceapă investigaţia, băiatul de 13 ani se sinucide aruncîndu-se de pe clădirea în care locuia. 
  • imediat după sinucidere, atît şcoala cît şi comisia municipală pentru educaţie (教育委員会) au declarat că nu a fost vorba de ijime. Au început o anchetă în rîndul elevilor ca să obţină mai multe informaţii despre incident şi au aflat că băiatul cu pricina era hărţuit de multă vreme de trei dintre colegii săi, în diverse forme: fie i se dădeau porecle jignitoare („împuţit”, „leneş”, „prost”), fie era ameninţat cu bătaia, fie i se cereau bani etc. Ba chiar a fost obligat, în bătaie de joc, să facă „repetiţii pentru sinucidere” (自殺の練習), iar colegii s-au jucat la un moment dat „de-a înmormîntarea” (葬式ごっこ), prefăcîndu-se că băiatul ar fi murit şi oferind flori la altarul lui. De altfel, aceştia declară în faţa comisiei că „se bucură că [băiatul] a murit” (「死んでよかった」). După trei săptămîni, ancheta este închisă, iar şcoala şi comisia declară că legătura între ijime şi sinuciderea băiatului este „neclară” (不明). Rezultatele anchetei nu sînt făcute publice. 
  • nemulţumiţi de rezultatele anchetei, părinţii băiatului fac plîngere la poliţia municipală. De trei ori consecutiv, plîngerea le este refuzată ca neîntemeiată. 
  • în februarie 2012, părinţii băiatului dau în judecată municipalitatea (care administrează şcolile), pe elevii care îl hărţuiseră pe băiat şi pe părinţii acestora. Printre documentele pe care le depun la tribunal se află şi o copie după rezultatele anchetei desfăşurate imediat după sinuciderea băiatului. 
  • în iunie 2012, rezultatele anchetei devin publice şi sînt publicate în presa locală din Otsu. Forţaţi de mass-media să dea o declaraţie, membrii comisiei pentru educaţie organizează o conferinţă de presă pe 4 iulie, în care susţin că „nu considerăm că am ascuns informaţii” (「隠したとはとらえていない」). 
  • părinţii contactează un ONG care se ocupă cu ajutorarea familiilor ai căror copii au fost victime ijime şi sînt sfătuiţi să depună plîngerea la poliţia prefecturală. Poliţia prefecturală acceptă plîngerea pe 10 iulie (marţi). 
  • miercuri, 11 iulie, poliţia prefecturală începe o investigaţie în şcoală: o echipă specială de poliţişti chestionează elevii şi profesorii cu privire la ijime şi, în acelaşi timp, verifică rezultatele primei anchete. 
  • joi, 12 iulie, şeful comisiei pentru educaţie admite că ijime ar putea fi „unul dintre numeroşii factori” care au dus la sinuciderea băiatului. În aceeaşi zi, primarul din Otsu cere ajutorul Ministerului Educaţiei pentru rezolvarea acestui caz. 
  • vineri, 13 iulie, ministerul răspunde că va trimite un reprezentant în şcoală, iar ministrul adjunct îşi cere public scuze pentru întîrzierea cu care a reacţionat la acest caz de sinucidere. Este prima dată cînd ministerul trimite un reprezentant oficial pentru soluţionarea unui caz de ijime
  • astăzi, 14 iulie, poliţia prefecturală din Shiga a anunţat că o parte dintre profesorii din şcoală au declarat că au fost ei înşişi martori la scene în care victima era hărţuită de către colegi, dar nu au raportat nimănui. 
  • de mîine, 15 iulie, echipa de poliţişti care desfăşoară investigaţia în şcoală va creşte de la 25 la 45 de persoane.
Cam asta e povestea, într-o relatare cît de cît detaşată. Dar în ea se ascund atît de multe drame încît e greu să rămîi detaşat… cel mai grav e că a murit un copil. Cel mai probabil, din pricina cruzimii nesăbuite a unor colegi. Şi din pricina indolenţei tuturor adulţilor din jur, care ar fi trebuit să aibă grijă să nu se întîmple aşa ceva.

Ministerul educaţiei e mulţumit că statisticile oficiale spun că numărul de cazuri de ijime e în scădere, de la peste 100.000 în 2006 la puţin peste 75.000 în 2010 – datele pentru 2011 nu sînt încă publice. Reprezentanţii părinţilor şi diverse ONG-uri susţin că cifra asta nu reprezintă decît un vîrf de aisberg pentru că e vorba doar de cazurile confirmate, nu şi de cele neraportate. Oricum ar fi, mie mi se pare că 75.000 rămîne o cifră cumplită… Iar dacă un singur copil moare din pricina ijime, este cu atît mai grav.

***
În cazul de la Otsu, mai există un aspect deloc de neglijat: indiferenţa presei. Nimeni nu s-a obosit să încerce să afle ce s-a întîmplat cu adevărat în acea şcoală – toţi ziariştii au înghiţit pe nemestecate gogoşile servite de comisia pentru educaţie, fără nici o tresărire. Lucrurile au luat amploare şi au ajuns în presa centrală doar datorită perseverenţei părinţilor îndureraţi. Oribil. Şi trist. 

Anunțuri

Ce înseamnă să fii profesor?

Am tot scris în ultima vreme despre unul dintre nenumăratele cazuri de ijime – sinuciderea băiatului de 13 ani din Otsu – care a ajuns în atenţia presei din Japonia. Ieri au apărut cîteva informaţii noi în acest caz, în urma audierilor făcute de poliţie şi a investigaţiilor făcute de două din ziarele importante, Asahi şi Yomiuri. E vorba, în primul rînd, de informaţii care îi privesc pe profesorii de la şcoala respectivă:

  • la un moment dat, băiatul care s-a sinucis a fost prins de trei colegi – l-au imobilizat şi i-au înfăşurat ochii, gura şi părul cu bandă adezivă, lăsîndu-i doar nasul liber, ca să poată respira. O colegă a văzut scena şi a anunţat imediat o profesoară. Aceasta a venit, a strigat Încetaţi! (「やめときや」) şi a plecat. Fără să facă nimic altceva. 
  • cînd băiatul a fost bătut la baie – incident despre care am scris deja în primul post din serie – una dintre fetele care a văzut scena a anunţat profesorul responsabil de anul respectiv de studiu. Acesta i-a răspuns Aşteaptă puţin! (「ちょっと待って」) şi şi-a văzut mai departe liniştit de pregătirile pentru un eveniment. Fără să facă nimic altceva.
  • una dintre colegele băiatului a declarat că, în cursul lunii septembrie 2011, a văzut de cîteva ori „repetiţiile pentru sinucidere”: la o fereastră de la etajul 2 al şcolii, băiatul era obligat de colegi să stea cu spatele spre perete, prins doar cu mîinile de tocul ferestrei, şi să se aplece pe spate în afară, cu capul în jos. La prima anchetă realizată în şcoală anul trecut, comisia municipală pentru educaţie a calificat informaţiile despre aceste repetiţii ca fiind „din auzite” (伝聞) şi, deci, imposibil de confirmat (確認が得られなかった). Evident, comisia n-a făcut nimic.
  • mai mulţi colegi ai băiatului au declarat că au fost de cîteva ori martori la scene – petrecute în sala de curs! – în care agresorii îl ameninţau pe băiat cu bătaia şi îi cereau bani – cîte 10.000 de yeni (「1万円を持ってこい」). Şi aceste informaţii au fost calificate de comisie drept „din auzite”… şi, evident, comisia n-a făcut nimic.

Sînt întru totul de acord că, într-o poveste atît de cumplită, rolul părinţilor este esenţial – intervenţia lor poate salva viaţa copilului, la propriu. (Nu intru în detalii despre felul cum funcţionează familia japoneză şi despre cît de importantă e ruşinea – care, de multe ori, îi împiedică pe copii să recunoască / mărturisească faptul că sînt victime ijime; asta e o cu totul altă discuţie.) Profesorul trebuie să vegheze la sute de suflete, părinţii au în grijă unul sau două – perfect adevărat. Pe de altă parte, însă, mi se pare absolut strigător la cer felul cum au reacţionat profesorii şi comisia pentru educaţie (din care fac parte şi profesori) în situaţiile de mai sus, presupunînd că sînt adevărate.

Mă întreb unde e problema: e vorba de pregătirea pedagogică a acelor profesori? de caracterul lor ca oameni? sau de vreo boală cumplită a societăţii japoneze care tolerează astfel de enormităţi?

La urma urmei, ce înseamnă de fapt să fii profesor? Să ştii să predai „bine” o anumită materie, să transmiţi nişte cunoştinţe? Să faci atmosferă plăcută în clasă? Să faci cercetare? Sînt şi astea importante, e drept, dar nu sînt totul. E mult mai mult, trebuie mult mai mult decît atît.

Cred că să fii om, în primul rînd. 


Directorul şi comisia

Sîmbătă am scris pe larg despre ijime şi despre cazul băiatului din Otsu care s-a sinucis pentru că a fost hărţuit de colegi. Ei bine, între timp povestea asta cumplită a continuat cu încă un episod incredibil. Mi-e greu să scriu despre asta încă o dată, dar am hotărît să urmăresc cazul pe de o parte pentru că e absolut teribil şi, pe de altă parte, pentru că spune o sumedenie de lucruri despre tarele care bîntuie prin şcolile Japoniei… 

Directorul şcolii din Otsu la care învăţa băiatul care s-a sinucis şi şeful comisiei municipale pentru educaţie au susţinut sîmbătă o conferinţă de presă (detalii aici). Între altele, directorul a recunoscut că profesorii au greşit pentru că nu şi-au dat seama că e vorba de un caz de ijime: „Au ajuns la concluzia că e o ceartă între colegi. Am avut ocazia să realizăm că e vorba de ijime, dar nu am făcut asta.” (「同級生とのけんかと判断した。いじめを把握する機会があったのに見逃していたと言われれば、その通りだ」) 

(c) Yomiuri Shinbun

Întrebat apoi de ce a refuzat pînă acum să răspundă la întrebările presei, directorul a răspuns că a evitat discuţia cu ziariştii pentru că s-a gîndit la liniştea sufletească a copiilor (!) (「生徒たちの心の安定を考えて避けていた」) şi, pe de altă parte, pentru că s-a simţit responsabil pentru tulburarea pe care a produs-o de miercuri încoace pătrunderea poliţiei în şcoală pentru investigaţii… (「強制捜査などで学校全体が混乱する事態になり、十分責任を感じている」).

Tîrziu, prea tîrziu. Realitatea nu se mai schimbă acum, oricît ar încerca unul sau altul să-şi ceară scuze sau să-şi asume răspunderea.

***

Pe de altă parte, în paralel cu cazul din Otsu a ajuns în atenţia presei şi un alt incident: în iunie, un elev de 13 ani din Hamamatsu, prefectura Shizuoka (静岡県浜松市), s-a sinucis aruncîndu-se de pe blocul de 10 etaje în care locuia… începe să sune cunoscut, nu? Şcoala a început o anchetă din care a aflat că băiatul era victimă ijime: mai mulţi colegi care frecventau aceeaşi şcoală suplimentară (juku 塾) îl batjocoreau pentru că prefera să meargă la şcoală şi să înveţe în loc să participe la clubul de sport. De cîteva luni, era mereu umilit verbal – i se spunea kusacchi くさっち („împuţitule”) sau kimoi きもい („scîrbosule”) – şi lovit. Fireşte, şcoala nu şi-a dat seama că e vorba de ijime, iar juku a răspuns că îşi instruieşte elevii să nu facă ijime şi să raporteze imediat orice li se pare suspect…

Comentariile mi se par de prisos. E atît de uşor, ca adult, să te speli pe mîini de orice poveste…

Notez aici, încă o dată, cifra oficială de cazuri de ijime recunoscutde de Ministerul Educaţiei din Japonia: peste 75.000 în 2010. Imens. Enorm. Trist.