La vînătoare…

Din ziua cînd vîntul de toamnă a bătut prima oară, frunzele din vîrfurile copacilor de pe piscul Otowa cel vîntos au prins a se-nroşi…

秋風の/吹きにし日より/音羽山/峰のこずゑも/色づきにけり

Aşa sună o poezie clasică celebră*, de pe vremea cînd japonezilor abia începuse să le vibreze sufletul la frunzele roşii de arţar… Momiji (紅葉), cum le spuneau odinioară.

Pe vremuri, împăratul şi suita de la curte – nobili, miniştri de stînga şi de dreapta, dregători, sfetnici, curtezane, poeţi, caligrafi, pictori şi nenumăraţi alţii – îmbrăcaţi toţi în kimono-uri roşcate în douăsprezece straturi foşnitoare, porneau în alai, cu zarvă mare şi zvon de petrecere, să vadă dacă a venit toamna… Pe muntele Hiei, la Sagano, la Arashiyama, la templul Kiyomizu, la Iwakura, peste tot pe unde arţarii începeau să ruginească. Se opreau, luau încet crengile în palme să vadă de aproape frunzele zimţate şi zdrenţuite, după care le admirau scuturîndu-se, semn al efemerităţii şi fragilităţii. Şi apoi începeau să curgă valuri de sake în cupe şi poezii din vîrfurile de pensulă… „Vînătoare de momiji” se numea asta, momiji gari (紅葉狩り). Simbolic şi atît de frumos.

În timp, poeziile s-au sedimentat în fel şi fel de culegeri şi antologii – puţină lume la mai ştie / înţelege acum, dar au rămas. Şi au rămas şi momiji, peste tot în Japonia cea plină de arţari. Aşa că am pornit şi noi, de mai bine de-o săptămînă, la vînătoare…

Ichō namiki

Însă, înainte de arţari, am trecut să vedem copacii de ginkgo (biloba pe numele întreg, ichō 銀杏 în japoneză). În Tōkyō există o stradă spectaculoasă pe lîngă parcul Meiji Jingū Gaien, mărginită de 1.600 de arbori:

Printre curioşi, o doamnă cu kimono asortat, ieşită parcă direct din stampele de odinioară:

 Covorul de frunze, efemer – trecutul…

…şi viitorul:

Abia apoi ne-am încumetat spre arţari.

Kosihikawa Kōrakuen

Un parc superb, pitit între betoane şi parcă strivit de un Tōkyō Dome gigantic – una dintre cele două grădini rămase încă din perioada Edo, amenajată de doi dintre daimyō din clanul Tokugawa. Plin, deja, de arţari roşii ca focul…

… sau abia ruginiţi:

Momiji, iarbă verde, crîmpeie de soare, apă limpede şi clădiri de beton şi sticlă…

Chinzansō

Am mai scris la un moment dat despre Chinzansō, grădina cu cireşi şi nunţi. E frumoasă şi toamna, într-un dezmăţ de culori:

Aici am vînat momiji după moda din vechime, am luat frunzele delicate în palmă:

Şi apoi le-am urmărit scuturîndu-se efemer…

De sus, de lîngă pagodă, arţarii ruginii se văd împletiţi cu pinii şi cu un ginkgo parcă rătăcit de nicăieri: 

Şi aici, o apariţie ireală, de stampe:

Surpriza cea mare, la Chinzansō, a fost un cireş înflorit în decembrie… Simplu:

 Cam asta a fost vînătoarea de anul ăsta. 

* poezia, scrisă de Ki no Tsurayuki (紀貫之), a apărut pentru prima dată în antologia Kokinshū (古今集) – „Culegere de poezii vechi şi noi” – din 905… 


La mulţi ani, hiragana!

Săptămîna trecută, pe 28 noiembrie, Institutul de Cercetări Arheologice din Kyōto a anunţat că a făcut o descoperire extrem de importantă: cîteva inscripţii în hiragana care par să dateze din a doua jumătate a secolului al IX-lea. Dacă datarea este confirmată şi de verificările ulterioare, descoperirea rescrie pagini întregi de istorie – pînă acum, se considera că hiragana s-a cristalizat în prima jumătate a secolului al X-lea, odată cu apariţia antologiei de poezie Kokinshū (古今集) şi a Jurnalului din Tosa (土佐日記).

Inscripţiile apar pe mai multe fragmente de vase de ceramică descoperite în perimetrul unei reşedinţe care a aparţinut unui nobil pe nume Fujiwara Yoshimi 藤原良相 (813-867), care a îndeplinit la un moment dat şi funcţia de Ministru de Dreapta (右大臣) – un soi de vicepremier. Se ştie despre Yoshimi că avea cunoştinţe temeinice de literatură şi budism; mai mult, în apropierea reşedinţei sale exista o grădină celebră cu cireşi (Hyakkatei 百花亭) în care se organizau periodic concursuri de poezie la care participa inclusiv împăratul. Cum exista tradiţia de a organiza cîte un banchet după fiecare astfel de concurs şi de a nota poeziile cele mai reuşite cu pensula pe vase de lut, asta ar explica prezenţa hiragana pe cioburile proaspăt descoperite.

(c) Kōta Kawasaki (川崎公太)

(c) Foto: Kōta Kawasaki (川崎公太)

În situl arheologic din Kyōto au fost găsite peste 90 de bucăţi de ceramică mai mici sau mai mari – dintre acestea, 20 au fragmente de text scrise cu tuş, cu mai bine de 150 de semne hiragana. Profesorul Ryōhei Nishiyama de la Universitatea din Kyōto – care a făcut descoperirea – afirmă că unele dintre fragmentele de text au fost identificate ca fiind versuri din poeme clasice celebre sau referinţe la episoade mitologice din primele cronici japoneze.

Prin urmare, hiragana e cu cel puţin o jumătate de veac mai veche / bătrînă decît se credea pînă acum, aşa că… la mulţi ani!

***

PS: În ediţia tipărită a Yomiuri Shimbun din 29 noiembrie, de unde am preluat toate informaţiile, ştirea asta a apărut pe prima pagină – o dovadă în plus a importanţei descoperirii de la Kyōto, nu numai pentru istoria Japoniei, ci şi pentru istoria limbii japoneze. 


Cruzimea copiilor şi nepăsarea adulţilor

UPDATE 2 decembrie 2012

Am publicat articolul de mai jos pe 14 iulie 2012, după care am continuat cu două actualizări, pe 16 iulie şi pe 21 iulie. Am hotărît să fac azi un update pentru că săptămîna asta Ministerul Educaţiei (Monbukagakushō) a dat publicităţii rezultatele unei investigaţii despre ijime, realizată între 1 august şi 22 septembrie. Investigaţia acoperă primele luni din anul şcolar 2012-2013, adică perioada aprilie-septembrie, iar datele sînt cutremurătoare… şi, într-o oarecare măsură, încurajatoare în acelaşi timp.

Potrivit raportului ministerului, în cele 6 luni s-au înregistrat 144.054 de cazuri de ijime, dublu faţă de cele aproximativ 70.000 din tot anul precedent. Dintre acestea, 88.000 au fost raportate în ciclul primar, 43.000 în cel gimnazial şi 13.000 la liceu; 278 de cazuri au fost considerate extrem de grave pentru că au pus în pericol viaţa elevilor.

Faptul că cifrele sînt atît de mari înseamnă, pe de altă parte, şi că a crescut sensibilitatea faţă de cazurile de ijime – elevii nu se mai tem să raporteze incidentele, profesorii se implică mai mult iar şcolile nu mai încearcă să muşamalizeze. E un început bun. Care trebuie însă să fie urmat de nişte programe ferme şi reale, nu de raportări la hectar triumfaliste care să vopsească pe dinafară gardul şi să ascundă sub preş mizeriile unui întreg sistem.

În toată povestea asta, cazul cumplit de anul trecut din Otsu (cel despre care am scris şi noi) se pare că a avut o importanţă covîrşitoare, pentru că a  (re)adus în atenţia publicului o problemă gravă, care zăcea de multă vreme îngropată sub teancuri imense de hîrţogăraie optimistă şi birocraţie crasă. Măcar atît.

Raportul întreg (în japoneză) se găseşte aici, iar o analiză în engleză aici.

***

De vreo cîteva zile, Japonia vuieşte din pricina unui caz absolut teribil: un copil de 13 ani, elev în clasa a doua de gimnaziu, s-a sinucis anul trecut în octombrie aruncîndu-se de pe blocul de 14 etaje în care locuia. Povestea este extrem de complicată, oribilă şi crudă în acelaşi timp, şi ridică multe semne de întrebare cu privire la felul cum autorităţile – de la profesorul care intră în clasă pînă la ministrul educaţiei, trecînd prin poliţie şi administraţia locală – înţeleg să se ocupe de o problemă cu rădăcini foarte adînci în sistemul educaţional japonez: ijime (いじめ), adică hărţuirea, batjocorirea, umilirea unui elev de către colegi. Bullying, cum i se spune în engleză.

 Iată pe scurt firul evenimentelor:

  • pe 5 octombrie 2011 (miercuri), în toaleta unei şcoli publice din oraşul Otsu din prefectura Shiga (滋賀県大津市), cîteva eleve sînt martore la o bătaie: un băiat lovea cu pumnii şi picioarele un coleg, strigîndu-i „Dacă nu ripostezi, o păţeşti şi mai rău” (「やり返してこなければ、もっとひどいことをするぞ」). Înspăimîntat, cel ameninţat loveşte şi el. Imediat, fetele raportează incidentul profesorilor. 
  • pe 6 octombrie (joi), profesorul responsabil de an şi cel responsabil de clasa în care erau băieţii îi chestionează pe cei doi în legătură cu incidentul. Avînd în vedere că loviseră amîndoi, consideră incidentul o ceartă şi îi pun să-şi ceară reciproc iertare şi să se împace. 
  • pe 7 octombrie (vineri), elevele care fuseseră martore la bătaie le semnalează profesorilor că e de fapt vorba de ijime şi că băiatul ameninţat mai fusese şi înainte victima colegilor lui. Profesorii hotărăsc să investigheze cazul mai amănunţit în săptămîna următoare. 
  • pe 11 octombrie (marţi), exact în dimineaţa zilei cînd urma să înceapă investigaţia, băiatul de 13 ani se sinucide aruncîndu-se de pe clădirea în care locuia. 
  • imediat după sinucidere, atît şcoala cît şi comisia municipală pentru educaţie (教育委員会) au declarat că nu a fost vorba de ijime. Au început o anchetă în rîndul elevilor ca să obţină mai multe informaţii despre incident şi au aflat că băiatul cu pricina era hărţuit de multă vreme de trei dintre colegii săi, în diverse forme: fie i se dădeau porecle jignitoare („împuţit”, „leneş”, „prost”), fie era ameninţat cu bătaia, fie i se cereau bani etc. Ba chiar a fost obligat, în bătaie de joc, să facă „repetiţii pentru sinucidere” (自殺の練習), iar colegii s-au jucat la un moment dat „de-a înmormîntarea” (葬式ごっこ), prefăcîndu-se că băiatul ar fi murit şi oferind flori la altarul lui. De altfel, aceştia declară în faţa comisiei că „se bucură că [băiatul] a murit” (「死んでよかった」). După trei săptămîni, ancheta este închisă, iar şcoala şi comisia declară că legătura între ijime şi sinuciderea băiatului este „neclară” (不明). Rezultatele anchetei nu sînt făcute publice. 
  • nemulţumiţi de rezultatele anchetei, părinţii băiatului fac plîngere la poliţia municipală. De trei ori consecutiv, plîngerea le este refuzată ca neîntemeiată. 
  • în februarie 2012, părinţii băiatului dau în judecată municipalitatea (care administrează şcolile), pe elevii care îl hărţuiseră pe băiat şi pe părinţii acestora. Printre documentele pe care le depun la tribunal se află şi o copie după rezultatele anchetei desfăşurate imediat după sinuciderea băiatului. 
  • în iunie 2012, rezultatele anchetei devin publice şi sînt publicate în presa locală din Otsu. Forţaţi de mass-media să dea o declaraţie, membrii comisiei pentru educaţie organizează o conferinţă de presă pe 4 iulie, în care susţin că „nu considerăm că am ascuns informaţii” (「隠したとはとらえていない」). 
  • părinţii contactează un ONG care se ocupă cu ajutorarea familiilor ai căror copii au fost victime ijime şi sînt sfătuiţi să depună plîngerea la poliţia prefecturală. Poliţia prefecturală acceptă plîngerea pe 10 iulie (marţi). 
  • miercuri, 11 iulie, poliţia prefecturală începe o investigaţie în şcoală: o echipă specială de poliţişti chestionează elevii şi profesorii cu privire la ijime şi, în acelaşi timp, verifică rezultatele primei anchete. 
  • joi, 12 iulie, şeful comisiei pentru educaţie admite că ijime ar putea fi „unul dintre numeroşii factori” care au dus la sinuciderea băiatului. În aceeaşi zi, primarul din Otsu cere ajutorul Ministerului Educaţiei pentru rezolvarea acestui caz. 
  • vineri, 13 iulie, ministerul răspunde că va trimite un reprezentant în şcoală, iar ministrul adjunct îşi cere public scuze pentru întîrzierea cu care a reacţionat la acest caz de sinucidere. Este prima dată cînd ministerul trimite un reprezentant oficial pentru soluţionarea unui caz de ijime
  • astăzi, 14 iulie, poliţia prefecturală din Shiga a anunţat că o parte dintre profesorii din şcoală au declarat că au fost ei înşişi martori la scene în care victima era hărţuită de către colegi, dar nu au raportat nimănui. 
  • de mîine, 15 iulie, echipa de poliţişti care desfăşoară investigaţia în şcoală va creşte de la 25 la 45 de persoane.
Cam asta e povestea, într-o relatare cît de cît detaşată. Dar în ea se ascund atît de multe drame încît e greu să rămîi detaşat… cel mai grav e că a murit un copil. Cel mai probabil, din pricina cruzimii nesăbuite a unor colegi. Şi din pricina indolenţei tuturor adulţilor din jur, care ar fi trebuit să aibă grijă să nu se întîmple aşa ceva.

Ministerul educaţiei e mulţumit că statisticile oficiale spun că numărul de cazuri de ijime e în scădere, de la peste 100.000 în 2006 la puţin peste 75.000 în 2010 – datele pentru 2011 nu sînt încă publice. Reprezentanţii părinţilor şi diverse ONG-uri susţin că cifra asta nu reprezintă decît un vîrf de aisberg pentru că e vorba doar de cazurile confirmate, nu şi de cele neraportate. Oricum ar fi, mie mi se pare că 75.000 rămîne o cifră cumplită… Iar dacă un singur copil moare din pricina ijime, este cu atît mai grav.

***
În cazul de la Otsu, mai există un aspect deloc de neglijat: indiferenţa presei. Nimeni nu s-a obosit să încerce să afle ce s-a întîmplat cu adevărat în acea şcoală – toţi ziariştii au înghiţit pe nemestecate gogoşile servite de comisia pentru educaţie, fără nici o tresărire. Lucrurile au luat amploare şi au ajuns în presa centrală doar datorită perseverenţei părinţilor îndureraţi. Oribil. Şi trist. 


Dintre sute de catarge

Ocean. Munte. Soare. Şi un vapor leneş.

Această prezentare necesită JavaScript.

Set the Controls for the Heart of the Sun, cum cîntau Pink Floyd pe vremuri, psihedelic…


Muntele-ferăstrău…

… sau despre nemărginirea mării, a munţilor şi a înţelepciunii lui Buddha 😛

Săptămîna trecută, la ideea şi din iniţiativa lui Horea, am hotărît să tragem o fugă la munte – mai exact, la muntele Nokogiri, aflat pe peninsula Bōsō din prefectura Chiba. Tocmai de partea cealaltă a Golfului Tōkyō. (Nokogiri 鋸 înseamnă ferăstrău – numele vine de la creastă care, văzută din depărtare, pare să  aibă zimţi ascuţiţi.)

Zis şi făcut. Duminică ne-am trezit cu noaptea-n cap la o oră decentă, ne-am reunit pe la 9 jumate trecute fix la Takadanobaba şi am pornit la drum: tren → alt tren pe altă linie → autobuz → feribot – preţ de aproape două ore, timp în care am sporovăit întruna cîte-n lună şi-n stele. Cînd am coborît de pe feribot, eram deja la poalele muntelui, aşa că ne-am dus glonţ spre teleferic, ca să urcăm pînă-n vîrf. Vîrf la ameţitoarea altitudine de… 330 de metri! Am strîmbat un pic din nas că ce munte-o mai fi şi ăsta la 300 de metri, abia dacă-i un deal mai răsărit… Doar că febra musculară care s-a instalat pe seară ne-a confirmat că e munte pe bune, cu prăpăstii, păduri, povîrnişuri şi toate celelalte ingrediente 😀 Dar să nu divaghez, că pînă la febra musculară mai e mult.

Telefericul, vechi şi scîrţîitor, avea un farmec aparte, de perioadă Shōwa, de nostalgii dintr-o Japonie veche. Pînă şi biletele: semănau leit cu tichetele alea oribile de carton maroniu de la CFR-ul de pe vremuri – poate mai există şi acum, prin haltele prăfuite de la ţară… Oricum, telefericul ăsta nici pe departe să fi fost vreo minune a tehnologiei, avea vopseaua sărită pe-alocuri şi pete de rugină plasate discret, pe la încheieturile strategice:

Faza cea mai amuzantă din scurtul drum cu telefericul a fost cînd, imediat după ce s-au închis uşile, o tanti doamnă la vreo cincizeci de ani s-a apucat din senin să recite POEZIA… Adică ce vedem în stînga şi-n dreapta, cum se cheamă vîrful sau rîul cutare, de cînd datează hardughia ş.a.m.d., mă rog, toate informaţiile de cuviinţă pentru un turist bine informat. Doar că n-o asculta nimeni. Era imposibil s-o asculţi sau să înţelegi ce spune, nu atît din pricina vocii piţigăiate şi ascuţite care sfîşia orice timpan sănătos, cît – mai ales – din cauza tonului de robot cu care recita poliloghia cea fără de sens. Inflexiune zero. De fapt nu, nu inflexiune zero, ci inflexiune metalică, dogită, atît de artificială încît noi am rămas muţi de uimire, stupefiaţi că mai poate exista aşa ceva în secolul 21. Auzind-o, mi-am adus aminte că, pînă nu demult, fiecare lift mai cu ştaif (= de pe la hoteluri, mall-uri etc.) din Japonia era echipat cu cîte o liftieră, care nu era simpatică şi hîtră precum doamnele cu ghergheful veşnic de la Lăptărie, ci automatizată şi depersonalizată… Dar divaghez din nou.

Din cabină, peisajul arăta cam aşa:

Mult verde, mult albastru, munte, pădure, mare, valuri… şi aer curat.

Ne-am scoborît din teleferic şi gata, urcaserăm muntele – eram deja aproape de vîrf 😛 Am ieşit pe platforma de deasupra ca să ne odihnim o ţîră şi să facem, ca tot turistul, poze cu panorama:

Ne-am împleticit cu un grup mare de japonezi care-şi făceau portrete de familie şi care ne-au răspuns la japoneza politicoasă cu engleza monosilabică specifică şi ochii mari de uimire („Wow! Străini pe Nokogiri! Cum or fi ajuns aici?”), după care ne-am încumetat vajnici spre vîrf. Am ajuns după 3 minute şi ne-am oprit iar să ne tragem sufletul şi să mai facem o poză ca să imortalizăm obiectivul proaspăt atins:

După cum se vede, eram deja la 329 de metri… din fericire, muntele abia începea. Am luat-o la vale pe nişte trepte uriaşe cu lespezi de piatră neagră presărate cu frunze ruginii şi smocuri de iarbă verde – sună a poezie, dar chiar aşa era – pînă am ajuns la intrarea în complexul de temple budiste; am plătit repede taxa şi am reînceput imediat urcuşul. Am trecut întîi prin nişte chei înguste săpate matematic în stîncă (muntele a fost la un moment dat carieră), am lăsat de-a stînga noastră o scară misterioasă înfundată în hăţişul pădurii, acoperită de muşchi verde şi protejată de o mătură abandonată…

…după care am ieşit într-un soi de luminiş unde am dat de prima statuie a lui Buddha: Kannon-cea-de-o-sută-de-picioare (百尺観音), sculptată direct în stîncă într-un soi de firidă gigantică (Kannon e singura reprezentare feminină a lui Buddha, zeiţă a îndurării / compasiunii):

Spre stînga, din acelaşi luminiş (de fapt, o căldare de munte între pereţi verticali) se zărea, scăldată în soare, stînca suspendată numită – atît de poetic 😀 – jigoku nozoki (地獄覗き), adică „locul de unde se întrezăreşte iadul”. Fain nume.

Între timp însă, în faţa lui Kannon se instalase la fotografiat o don’şoară cu mîţa-n sac (la propriu); poza pentru prietenul ei în spandex, aşa că i-am făcut şi eu un snapshot pe ascuns:

Ne mai întîlniserăm cu ei şi în vîrf, unde scoseseră pisica din cuşca portabilă să se pozeze dimpreună cu ea, cu Yokohama pe fundal. Acuma, ce să zic… după cum am mai recunoscut, noi sîntem mari iubitori de mîţe, da’ asta ni s-a părut un pic prea de tot, să vii cu jivina la munte închisă într-o chestie întunecată din care să-i scoţi botul la aer numai ca să facă frumos la cîte-o poză…

Am lăsat în urmă cuplul cu mîţa şi am luat-o în sus pe trepte spre gura iadului 😀 (În paranteză fie spus, am zis bine „trepte”, căci din păcate peste tot erau amenajate trepte de beton, să nu cumva să se luxeze vreo gleznă preţioasă pe o potecă naturală, adevărată. Ăsta ar fi marele minus la muntele ăsta – şi la atîţia alţii din Japonia, de altfel – că era prea amenajat, prea „turistizat”, prea artificial. Trepte egale de beton, balustrade lucioase de oţel, prea septic, prea îngrădit.)

După un urcuş lung şi abrupt – cît să provoace febra musculară pomenită mai sus – am ajuns la o platformă de observare de unde se vede stînca iadului de mai aproape. Era înghesuială mare, toată lumea făcea naveta între platformă şi stîncă să fotografieze prieteni / familie / peisaje; de bună seamă, exact asta am făcut şi noi:

Ne-am mutat apoi pe stîncă şi am aruncat o privire (nozoki :P) în iad; n-am văzut cazanele şi flăcările, poate or fi stinse în noiembrie pentru renovare…

După ce ne-am făcut plinul de aer curat şi privelişti spectaculoase, am pornit mai departe pe trepte în jos, prin pădure. Am trecut la un moment dat pe lîngă o mini-grotă săpată în stîncă şi umplută cu statui ale lui Buddha în diverse ipostaze şi postúri – o alveolă îngrădită, în care parcă şi soarele se sfia să intre:

Şi am ieşit în cele din urmă în poiană… unde l-am regăsit din nou pe Buddha, de data asta în ipostază de Yakushi (薬師), zeul vindecător care ţine în mînă bolul în care sînt ascunse poţiunile tămăduitoare. Gigantic, impunător, sculptat direct în piatră pe un versant de munte, parcă şi mai maiestuos proiectat pe cerul albastru cu zdrenţe albe de nori:

După Kannon, Yakushi… e destul de rar ca mai multe ipostaze ale lui Buddha să fie puse laolaltă într-un singur templu, de obicei sînt separate. Îndurare şi vindecare pe acelaşi munte.

În stînga poienii, un altar minuscul dedicat lui Jizō (地蔵), un boddhisattva extrem de popular în Japonia, considerat protector al copiilor, al mamelor, dar şi al călătorilor. „Altar” e mult spus, pentru că nu exista o construcţie propriu-zisă, ci doar cîteva felinare şi urne aşezate direct pe pămînt, pe iarbă, pierdute practic într-o mare de minuscule amulete Jizō albe, cumpărate de la templu şi aşezate / aruncate acolo de vizitatori. Oricum, spectaculos, aproape magic:

Ne-am cumpărat şi noi o amuletă, să ne vegheze casa 🙂

Am lăsat poiana în urmă şi ne-am continuat coborîrea fără peripeţii – ne-am plimbat printre pavilioane de templu, porţi uriaşe de lemn, mini-statui de animale sfinte, plase uriaşe cu păianjeni pe măsură (de-un lat de palmă), multe frunze ruginii căzute şi foşnet de pădure. La un moment dat, am dat peste o casă de ceai pitită într-un colţ, care ne-a ridicat nişte semne de întrebare, dar în afară de asta nimic nu ne-a tulburat liniştea. Nu mai era ţipenie de om în jur, pesemne că toţi vizitatorii de retrăseseră spre parcări sau spre teleferic – eram singuri.

Într-un tîrziu, am ajuns la poalele muntelui, la şosea. Şi, dincolo de şosea, întinsă în depărtare, nemărginită, MAREA… Oceanul. Golful Tōkyō. Valuri albe, înalte, şi soarele aproape de asfinţit.

Fireşte că n-am rezistat şi ne-am năpustit toţi pe plajă ca apucaţii, alergînd şi chiuind; în cîteva secunde, ne scoseserăm deja bocancii, ne suflecaserăm pantalonii şi ne vîrîserăm cu picioarele în apă. Ne-am relaxat şi ne-am bucurat în tihnă – apa era caldă, surprinzător de caldă pentru noiembrie… şi nu erau alge, ci doar spuma albă şi pufoasă a valurilor sparte pe nisip.

Ne-am relaxat atît de mult încît, la un moment dat, un val mai nărăvaş era cît pe ce să ne şterpelească bocancii – abia i-am salvat 😛 Nu că ne-ar fi părut rău să-i pierdem, ar fi fost doar ceva mai complicat cu drumul înapoi pînă acasă.

După bălăceală, ne-am hotărît s-o luăm pe jos spre port, ca să luăm feribotul înapoi. Eram liniştiţi, zîmbitori şi încărcaţi la maxim cu energie de la munte, de la Buddha cel milostiv şi tămăduitor şi de la valurile oceanului. Am mers aproape o oră la pas destul de întins, cu maşinile trecînd milimetric pe lîngă noi prin tuneluri, oprindu-ne din cînd în cînd să mai facem cîte o fotografie cu valurile, cu stîncile negre sau cu apusul. Şi apoi, drumul spre Tōkyō: iar feribot → autobuz → tren → tren pe altă linie, pînă la Takadanobaba, unde am ieşit pe lîngă gară să mîncăm ceva. Ne-am oprit într-o crîşmă în ideea unei cine rapide, dar ne-am luat cu vorba, cu poze, poveşti, glume şi bîrfe – pe cînd ne-am dezmeticit, ne-am dat seama că eram acolo deja de vreo trei ceasuri şi a trebuit să plecăm în trombă ca să mai prindem cîte un tren spre casă…

A fost o zi tare faină.

***

De bună seamă, am pus mai multe poze pe Facebook.