Muntele-ferăstrău…

… sau despre nemărginirea mării, a munţilor şi a înţelepciunii lui Buddha😛

Săptămîna trecută, la ideea şi din iniţiativa lui Horea, am hotărît să tragem o fugă la munte – mai exact, la muntele Nokogiri, aflat pe peninsula Bōsō din prefectura Chiba. Tocmai de partea cealaltă a Golfului Tōkyō. (Nokogiri 鋸 înseamnă ferăstrău – numele vine de la creastă care, văzută din depărtare, pare să  aibă zimţi ascuţiţi.)

Zis şi făcut. Duminică ne-am trezit cu noaptea-n cap la o oră decentă, ne-am reunit pe la 9 jumate trecute fix la Takadanobaba şi am pornit la drum: tren → alt tren pe altă linie → autobuz → feribot – preţ de aproape două ore, timp în care am sporovăit întruna cîte-n lună şi-n stele. Cînd am coborît de pe feribot, eram deja la poalele muntelui, aşa că ne-am dus glonţ spre teleferic, ca să urcăm pînă-n vîrf. Vîrf la ameţitoarea altitudine de… 330 de metri! Am strîmbat un pic din nas că ce munte-o mai fi şi ăsta la 300 de metri, abia dacă-i un deal mai răsărit… Doar că febra musculară care s-a instalat pe seară ne-a confirmat că e munte pe bune, cu prăpăstii, păduri, povîrnişuri şi toate celelalte ingrediente😀 Dar să nu divaghez, că pînă la febra musculară mai e mult.

Telefericul, vechi şi scîrţîitor, avea un farmec aparte, de perioadă Shōwa, de nostalgii dintr-o Japonie veche. Pînă şi biletele: semănau leit cu tichetele alea oribile de carton maroniu de la CFR-ul de pe vremuri – poate mai există şi acum, prin haltele prăfuite de la ţară… Oricum, telefericul ăsta nici pe departe să fi fost vreo minune a tehnologiei, avea vopseaua sărită pe-alocuri şi pete de rugină plasate discret, pe la încheieturile strategice:

Faza cea mai amuzantă din scurtul drum cu telefericul a fost cînd, imediat după ce s-au închis uşile, o tanti doamnă la vreo cincizeci de ani s-a apucat din senin să recite POEZIA… Adică ce vedem în stînga şi-n dreapta, cum se cheamă vîrful sau rîul cutare, de cînd datează hardughia ş.a.m.d., mă rog, toate informaţiile de cuviinţă pentru un turist bine informat. Doar că n-o asculta nimeni. Era imposibil s-o asculţi sau să înţelegi ce spune, nu atît din pricina vocii piţigăiate şi ascuţite care sfîşia orice timpan sănătos, cît – mai ales – din cauza tonului de robot cu care recita poliloghia cea fără de sens. Inflexiune zero. De fapt nu, nu inflexiune zero, ci inflexiune metalică, dogită, atît de artificială încît noi am rămas muţi de uimire, stupefiaţi că mai poate exista aşa ceva în secolul 21. Auzind-o, mi-am adus aminte că, pînă nu demult, fiecare lift mai cu ştaif (= de pe la hoteluri, mall-uri etc.) din Japonia era echipat cu cîte o liftieră, care nu era simpatică şi hîtră precum doamnele cu ghergheful veşnic de la Lăptărie, ci automatizată şi depersonalizată… Dar divaghez din nou.

Din cabină, peisajul arăta cam aşa:

Mult verde, mult albastru, munte, pădure, mare, valuri… şi aer curat.

Ne-am scoborît din teleferic şi gata, urcaserăm muntele – eram deja aproape de vîrf😛 Am ieşit pe platforma de deasupra ca să ne odihnim o ţîră şi să facem, ca tot turistul, poze cu panorama:

Ne-am împleticit cu un grup mare de japonezi care-şi făceau portrete de familie şi care ne-au răspuns la japoneza politicoasă cu engleza monosilabică specifică şi ochii mari de uimire („Wow! Străini pe Nokogiri! Cum or fi ajuns aici?”), după care ne-am încumetat vajnici spre vîrf. Am ajuns după 3 minute şi ne-am oprit iar să ne tragem sufletul şi să mai facem o poză ca să imortalizăm obiectivul proaspăt atins:

După cum se vede, eram deja la 329 de metri… din fericire, muntele abia începea. Am luat-o la vale pe nişte trepte uriaşe cu lespezi de piatră neagră presărate cu frunze ruginii şi smocuri de iarbă verde – sună a poezie, dar chiar aşa era – pînă am ajuns la intrarea în complexul de temple budiste; am plătit repede taxa şi am reînceput imediat urcuşul. Am trecut întîi prin nişte chei înguste săpate matematic în stîncă (muntele a fost la un moment dat carieră), am lăsat de-a stînga noastră o scară misterioasă înfundată în hăţişul pădurii, acoperită de muşchi verde şi protejată de o mătură abandonată…

…după care am ieşit într-un soi de luminiş unde am dat de prima statuie a lui Buddha: Kannon-cea-de-o-sută-de-picioare (百尺観音), sculptată direct în stîncă într-un soi de firidă gigantică (Kannon e singura reprezentare feminină a lui Buddha, zeiţă a îndurării / compasiunii):

Spre stînga, din acelaşi luminiş (de fapt, o căldare de munte între pereţi verticali) se zărea, scăldată în soare, stînca suspendată numită – atît de poetic😀 – jigoku nozoki (地獄覗き), adică „locul de unde se întrezăreşte iadul”. Fain nume.

Între timp însă, în faţa lui Kannon se instalase la fotografiat o don’şoară cu mîţa-n sac (la propriu); poza pentru prietenul ei în spandex, aşa că i-am făcut şi eu un snapshot pe ascuns:

Ne mai întîlniserăm cu ei şi în vîrf, unde scoseseră pisica din cuşca portabilă să se pozeze dimpreună cu ea, cu Yokohama pe fundal. Acuma, ce să zic… după cum am mai recunoscut, noi sîntem mari iubitori de mîţe, da’ asta ni s-a părut un pic prea de tot, să vii cu jivina la munte închisă într-o chestie întunecată din care să-i scoţi botul la aer numai ca să facă frumos la cîte-o poză…

Am lăsat în urmă cuplul cu mîţa şi am luat-o în sus pe trepte spre gura iadului😀 (În paranteză fie spus, am zis bine „trepte”, căci din păcate peste tot erau amenajate trepte de beton, să nu cumva să se luxeze vreo gleznă preţioasă pe o potecă naturală, adevărată. Ăsta ar fi marele minus la muntele ăsta – şi la atîţia alţii din Japonia, de altfel – că era prea amenajat, prea „turistizat”, prea artificial. Trepte egale de beton, balustrade lucioase de oţel, prea septic, prea îngrădit.)

După un urcuş lung şi abrupt – cît să provoace febra musculară pomenită mai sus – am ajuns la o platformă de observare de unde se vede stînca iadului de mai aproape. Era înghesuială mare, toată lumea făcea naveta între platformă şi stîncă să fotografieze prieteni / familie / peisaje; de bună seamă, exact asta am făcut şi noi:

Ne-am mutat apoi pe stîncă şi am aruncat o privire (nozoki :P) în iad; n-am văzut cazanele şi flăcările, poate or fi stinse în noiembrie pentru renovare…

După ce ne-am făcut plinul de aer curat şi privelişti spectaculoase, am pornit mai departe pe trepte în jos, prin pădure. Am trecut la un moment dat pe lîngă o mini-grotă săpată în stîncă şi umplută cu statui ale lui Buddha în diverse ipostaze şi postúri – o alveolă îngrădită, în care parcă şi soarele se sfia să intre:

Şi am ieşit în cele din urmă în poiană… unde l-am regăsit din nou pe Buddha, de data asta în ipostază de Yakushi (薬師), zeul vindecător care ţine în mînă bolul în care sînt ascunse poţiunile tămăduitoare. Gigantic, impunător, sculptat direct în piatră pe un versant de munte, parcă şi mai maiestuos proiectat pe cerul albastru cu zdrenţe albe de nori:

După Kannon, Yakushi… e destul de rar ca mai multe ipostaze ale lui Buddha să fie puse laolaltă într-un singur templu, de obicei sînt separate. Îndurare şi vindecare pe acelaşi munte.

În stînga poienii, un altar minuscul dedicat lui Jizō (地蔵), un boddhisattva extrem de popular în Japonia, considerat protector al copiilor, al mamelor, dar şi al călătorilor. „Altar” e mult spus, pentru că nu exista o construcţie propriu-zisă, ci doar cîteva felinare şi urne aşezate direct pe pămînt, pe iarbă, pierdute practic într-o mare de minuscule amulete Jizō albe, cumpărate de la templu şi aşezate / aruncate acolo de vizitatori. Oricum, spectaculos, aproape magic:

Ne-am cumpărat şi noi o amuletă, să ne vegheze casa🙂

Am lăsat poiana în urmă şi ne-am continuat coborîrea fără peripeţii – ne-am plimbat printre pavilioane de templu, porţi uriaşe de lemn, mini-statui de animale sfinte, plase uriaşe cu păianjeni pe măsură (de-un lat de palmă), multe frunze ruginii căzute şi foşnet de pădure. La un moment dat, am dat peste o casă de ceai pitită într-un colţ, care ne-a ridicat nişte semne de întrebare, dar în afară de asta nimic nu ne-a tulburat liniştea. Nu mai era ţipenie de om în jur, pesemne că toţi vizitatorii de retrăseseră spre parcări sau spre teleferic – eram singuri.

Într-un tîrziu, am ajuns la poalele muntelui, la şosea. Şi, dincolo de şosea, întinsă în depărtare, nemărginită, MAREA… Oceanul. Golful Tōkyō. Valuri albe, înalte, şi soarele aproape de asfinţit.

Fireşte că n-am rezistat şi ne-am năpustit toţi pe plajă ca apucaţii, alergînd şi chiuind; în cîteva secunde, ne scoseserăm deja bocancii, ne suflecaserăm pantalonii şi ne vîrîserăm cu picioarele în apă. Ne-am relaxat şi ne-am bucurat în tihnă – apa era caldă, surprinzător de caldă pentru noiembrie… şi nu erau alge, ci doar spuma albă şi pufoasă a valurilor sparte pe nisip.

Ne-am relaxat atît de mult încît, la un moment dat, un val mai nărăvaş era cît pe ce să ne şterpelească bocancii – abia i-am salvat😛 Nu că ne-ar fi părut rău să-i pierdem, ar fi fost doar ceva mai complicat cu drumul înapoi pînă acasă.

După bălăceală, ne-am hotărît s-o luăm pe jos spre port, ca să luăm feribotul înapoi. Eram liniştiţi, zîmbitori şi încărcaţi la maxim cu energie de la munte, de la Buddha cel milostiv şi tămăduitor şi de la valurile oceanului. Am mers aproape o oră la pas destul de întins, cu maşinile trecînd milimetric pe lîngă noi prin tuneluri, oprindu-ne din cînd în cînd să mai facem cîte o fotografie cu valurile, cu stîncile negre sau cu apusul. Şi apoi, drumul spre Tōkyō: iar feribot → autobuz → tren → tren pe altă linie, pînă la Takadanobaba, unde am ieşit pe lîngă gară să mîncăm ceva. Ne-am oprit într-o crîşmă în ideea unei cine rapide, dar ne-am luat cu vorba, cu poze, poveşti, glume şi bîrfe – pe cînd ne-am dezmeticit, ne-am dat seama că eram acolo deja de vreo trei ceasuri şi a trebuit să plecăm în trombă ca să mai prindem cîte un tren spre casă…

A fost o zi tare faină.

***

De bună seamă, am pus mai multe poze pe Facebook.


5 responses to “Muntele-ferăstrău…

  • iuliana coja

    Foarte frumos scris. Ai talent si spirit de observatie. Mi-a facut mare placere aceasta calatorie imaginara cu atat mai mult cu cat fosta mea eleva se pare ca a fost foarte atenta la orele de romana. Felicitari!

    • R.P.

      Mulţumim!🙂 I-am transmis şi confirmă că a fost atentă…

    • A.M.

      Doamna dirigintă, ce bucurie!
      Din păcate, nu eu am scris articolul acesta, ci soțul meu. Are, ce-i drept, mai mult talent decît mine la scris. Dar confirm și eu că am fost mereu atentă la orele de română.

      Sunt teribil de emoționată să vă aud (citesc?), mai ales că aseară tocmai mă gîndeam la dumneavoastră. Am revăzut „Ion – blestemul pământului”, și mi-am adus aminte cu cîtă plăcere am citit romanul (pe care, de altfel, tocmai l-am căpătat în format electronic și încep să-l recitesc). Rebreanu este unul dintre mulții autori de care m-am îndrăgostit datorită dumneavoastră. Și-acum îmi mai amintesc pasiunea care vi se citea în ochi când ne predați literatură🙂.

      Vă îmbrățișez cu mult drag.
      Alexandra

  • horea

    1. ce-mi place cum l-ai scris. ii fac update cu trimitere la al vostru pe al meu.
    2. merci pentru pomenirie. eu, pe blog la domn’ profesor :))
    3. apropo de ferastrau. m-a intrebat secretara profului unde sunt facute pozele de pe fb (brafa de laborator- doctoranda ii arata toate pozele mele de pe facebook secretarei). cand i-am zis ca am fost pe nokogiri radea ca proasta si imi zicea ca ca nokogiri inseamna ferastrau si ca ea nu a auzit de muntele asta. a trebuit sa intru pe wiki si sa-i arat si atunci s-a luminat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s