Personajul Tōkyō

Pe Rinko Kikuchi (菊地凛子) am remarcat-o în Babel, filmul din 2006 al lui Iñárritu, în care joacă rolul unei adolescente surdo-mute. Şi ce rol! Să ai parte de nominalizare la Oscar pentru un film în care nu rosteşti nici măcar un cuvînt…

Am regăsit-o de curînd într-un film independent din 2009, Map of the Sounds of Tokyo, realizat de regizoarea spaniolă Isabel Coixet (aka Miss Wasabi). 

Kikuchi joacă aici rolul unei tinere misterioase – singuratică, tăcută, rece – care se îndrăgosteşte de un spaniol (proprietar al unui magazin de vinuri în Japonia), jucat de Sergi López. De fapt, lucrurile par mai complicate: Ryu (Kikuchi) munceşte nopţile în piaţa de peşte, somnolează letargic peste zi şi, în timpul liber, e asasin plătit – aşa ajunge să-l cunoască pe David (López), pe care trebuie să-l ucidă la comanda unui om de afaceri cu legături mafiote, tatăl fostei iubite a lui David – iubită despre aflăm că tocmai s-a sinucis în prima scenă din film. Evident, Ryu nu-şi mai poate onora comanda, ba chiar începe să se transforme treptat: zîmbeşte, faţa i se luminează şi aura de singurătate pare să i se risipească; pînă la urmă, ajunge chiar să-i salveze viaţa lui David, aruncîndu-se în calea glonţului tras chiar de către cel care făcuse comanda de asasinat… Cu alte cuvinte, un fir narativ destul de subţire şi relativ previzibil.

Din păcate, Ryu nu pare deloc plauzibilă în rol de asasin plătit. Kikuchi joacă absolut exemplar, fără cusur, dar joacă în limitele scenariului şi regiei – transformarea ei din ucigaş cu sînge rece în femeie îndrăgostită ar fi fost mai credibilă dacă ar fi apărut pe ici pe colo măcar nişte aluzii la faptele ei de cruzime.

Şi totuşi… Map e un film care merită văzut pentru cel puţin două lucruri: felul în care e descrisă relaţia dintre Ryu şi David şi personajul Tōkyō.

Cei doi, asasinul şi victima, au o relaţie construită din multe tăceri, din multe momente de linişte şi de epuizare. (Şi numai atunci se simt în largul lor, nu şi în scenele de sex, care par oarecum forţate şi fără vlagă sau miză.) Povestea lor pendulează între Bastille, hotelul aproape ireal unde ajung încă din prima seară, şi cimentul rece pătat de sînge imposibil de spălat de la Tsukiji. Şi nici măcar nu-şi ştiu numele unul altuia.

Iar apoi… personajul Tōkyō. Construit din vîjîit de roţi de tren, sorbituri de tăieţei, şuierat de vînt prin spaţiile milimetrice dintre clădiri, voci rămase din perioada Edo, vocea blîndă a naratorului, anunţurile seci din gări, strigătele entuziaste de fals flashmob, şoapte, zarva din parcurile de distracţii, clinchete de pahare de vin, zgomote de cioburi, sushi, ramen, şi cîte şi mai cîte. Doar de-asta e harta sunetelor din Tōkyō… 

Cred că aşa s-a salvat un film care putea fi ratat magistral. 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s