Bondo. Je-muzu Bondo.

Astăzi se pare că e ziua lui 007, căci se împlinesc 50 de ani de la lansarea primului film din serie – Dr. No, din 1962, cu Sean Connery ca James Bond. Şi tot astăzi se lansează şi cel mai recent film, Skyfall, al treilea cu Daniel Craig.

Văzînd toată zarva de pe net (concursuri cu ‘jde premii pe site-ul oficial) şi din presă (de pildă un soi de centerfold în Asahi Shinbun) din jurul lui 007, mi-am adus aminte de anii de facultate, cînd făceam cu un bun prieten sesiuni de vizionări de filme întinse cîteodată şi pe 24 de ore dintr-un foc…  Ne adunam vinerea seara, la oră fixă, ne făceam încălzirea cu Dosarele X, mai ronţăiam un chips, mai fumam o ţigară cît mai stăteam de vorbă despre mersul lumii şi apoi scoteam artileria grea: filme după filme, de la capodopere clasice pînă la comedii grosiere, de la acţiune cu sînge pe pereţi pînă la low budget-uri atît de independente încît nu auzise nimeni de ele. Haleam (aproape) orice. Nu conta perioada / regizorul / distribuţia / scenariul… film să fie. Prietenul ăsta al meu avea cîţiva pereţi tapetaţi de sus pînă jos cu casete video – nu se inventaseră dvd-urile pe vremea aia – şi, pe măsură ce vedeam cîte un film, ne aminteam de altul şi ne repezeam la raft, îl vîram în aparat şi ne delectam cu el; apoi următorul, şi următorul, şi tot aşa… Din cînd în cînd, cîte o mamă, cîte o soră sau un tată ne întrebau îngrijoraţi dacă mai rezistăm şi dacă nu vrem să ne odihnim, dar noi nu şi nu: rezistam, nu voiam să ne odihnim. N-aveam nevoie de nimic. Doar ne uitam la filme! Cîteodată – pesemne impresionaţi de nebunia noastră – ni se alăturau la cîte o vizionare şi ceilalţi de prin casă, ceea ce făcea lucrurile şi mai plăcute.

După cîte un maraton de-ăsta eram amîndoi zombie şi abia dacă ne trezeam pe luni dimineaţă să mergem pe la şcoli cu ochii cîrpiţi şi minţile aiurea. În timpul săptămînii, filmele văzute în week-end se decantau, se sedimentau şi ne dădeau ghes să vedem altele începînd cu vinerea următoare, imediat după introducerea cu agenta Scully😛 A fost un soi de ritual care a durat vreo doi ani – cu foarte mici întreruperi – în care ne-am încropit amîndoi o ţîră de cultură cinematografică şi o schemă de scară de valori.

Ei, în perioada cu pricina am văzut şi toată seria Bond. De la primul pînă la cel mai recent de la momentul respectiv (Tomorrow Never Dies, dacă nu mă înşală memoria). Rînd pe rînd, de cîteva ori. Întîi în ordine cronologică, apoi amestecate, în funcţie de ce 007 ne plăcuse mai mult sau de ce Bond girl ne gîdilase privirea… (În paranteză fie spus, cel mai bun Bond mi se pare şi acum Timothy Dalton, deşi n-a făcut decît două filme.)

Cel pe care l-am văzut de cele mai multe ori, de ajunseserăm să-l ştim aproape pe de rost, a fost You Only Live Twice (1967), al cincilea din serie, tot cu Sean Connery. Eu abia mă apucasem de învăţat japoneză şi eram fascinat de tot ce însemna o bucăţică de Japonie, cît de mică – or You Only Live Twice se petrece în Japonia… un adevărat regal! Cînd eram în pană de idei – rarissim – şi ne-ntrebam la ce să ne uităm mai departe, eu votam aproape întotdeauna al cincilea Bond. Nu că Sean Connery ar fi fost vreun actor desăvîrşit (pare chiar plictisit şi blazat şi, oricum, juca mai prost în tinereţe decît la maturitate) sau că povestea plină de suspans ne-ar fi fascinat. Nu. Dar atmosfera aia întunecată şi apăsătoare de Bond + Japonia, cu uşi de hîrtie sparte de cîte-un luptător de sumō zvîrlit cît colo se spionul neînfricat, cu băi termale în care se discută chestiuni de politică mondială, cu străzile cu geisha şi neoane, cu Toyota 2000 GT decapotabilă transformată în Bond car şi cîte şi mai cîte – toate astea ne ţineau lipiţi de ecran.

În japoneză, pe Bond îl cheamă Bondo. Je-muzu Bondo (ジェームズ・ボンド), ca să fim exacţi😀 Iar You Only Live Twice a devenit 007 wa nido shinu (007は二度死ぬ), adică „007 moare de două ori”, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru… Dar să nu fim cîrcotaşi. Doar e Bond.

Pardon, am vrut să spun Bondo. Je-muzu Bondo. Unde mai pui că în film mai şi rosteşte cîte-o vorbă în japoneză, ca orice agent secret care se respectă.

Poate e bizar, dar pentru mine Sean Connery, Bond şi Japonia sînt pe acelaşi palier. Cred că am ajuns acum aici, parţial, şi datorită lui 007😛


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s