Ce înseamnă să fii profesor?

Am tot scris în ultima vreme despre unul dintre nenumăratele cazuri de ijime – sinuciderea băiatului de 13 ani din Otsu – care a ajuns în atenţia presei din Japonia. Ieri au apărut cîteva informaţii noi în acest caz, în urma audierilor făcute de poliţie şi a investigaţiilor făcute de două din ziarele importante, Asahi şi Yomiuri. E vorba, în primul rînd, de informaţii care îi privesc pe profesorii de la şcoala respectivă:

  • la un moment dat, băiatul care s-a sinucis a fost prins de trei colegi – l-au imobilizat şi i-au înfăşurat ochii, gura şi părul cu bandă adezivă, lăsîndu-i doar nasul liber, ca să poată respira. O colegă a văzut scena şi a anunţat imediat o profesoară. Aceasta a venit, a strigat Încetaţi! (「やめときや」) şi a plecat. Fără să facă nimic altceva. 
  • cînd băiatul a fost bătut la baie – incident despre care am scris deja în primul post din serie – una dintre fetele care a văzut scena a anunţat profesorul responsabil de anul respectiv de studiu. Acesta i-a răspuns Aşteaptă puţin! (「ちょっと待って」) şi şi-a văzut mai departe liniştit de pregătirile pentru un eveniment. Fără să facă nimic altceva.
  • una dintre colegele băiatului a declarat că, în cursul lunii septembrie 2011, a văzut de cîteva ori „repetiţiile pentru sinucidere”: la o fereastră de la etajul 2 al şcolii, băiatul era obligat de colegi să stea cu spatele spre perete, prins doar cu mîinile de tocul ferestrei, şi să se aplece pe spate în afară, cu capul în jos. La prima anchetă realizată în şcoală anul trecut, comisia municipală pentru educaţie a calificat informaţiile despre aceste repetiţii ca fiind „din auzite” (伝聞) şi, deci, imposibil de confirmat (確認が得られなかった). Evident, comisia n-a făcut nimic.
  • mai mulţi colegi ai băiatului au declarat că au fost de cîteva ori martori la scene – petrecute în sala de curs! – în care agresorii îl ameninţau pe băiat cu bătaia şi îi cereau bani – cîte 10.000 de yeni (「1万円を持ってこい」). Şi aceste informaţii au fost calificate de comisie drept „din auzite”… şi, evident, comisia n-a făcut nimic.

Sînt întru totul de acord că, într-o poveste atît de cumplită, rolul părinţilor este esenţial – intervenţia lor poate salva viaţa copilului, la propriu. (Nu intru în detalii despre felul cum funcţionează familia japoneză şi despre cît de importantă e ruşinea – care, de multe ori, îi împiedică pe copii să recunoască / mărturisească faptul că sînt victime ijime; asta e o cu totul altă discuţie.) Profesorul trebuie să vegheze la sute de suflete, părinţii au în grijă unul sau două – perfect adevărat. Pe de altă parte, însă, mi se pare absolut strigător la cer felul cum au reacţionat profesorii şi comisia pentru educaţie (din care fac parte şi profesori) în situaţiile de mai sus, presupunînd că sînt adevărate.

Mă întreb unde e problema: e vorba de pregătirea pedagogică a acelor profesori? de caracterul lor ca oameni? sau de vreo boală cumplită a societăţii japoneze care tolerează astfel de enormităţi?

La urma urmei, ce înseamnă de fapt să fii profesor? Să ştii să predai „bine” o anumită materie, să transmiţi nişte cunoştinţe? Să faci atmosferă plăcută în clasă? Să faci cercetare? Sînt şi astea importante, e drept, dar nu sînt totul. E mult mai mult, trebuie mult mai mult decît atît.

Cred că să fii om, în primul rînd. 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s