De la Myōgadani la Ikebukuro

Chiar înainte să înceapă sezonul ploios şi să vină peste noi primul taifun de anul ăsta, am făcut un o plimbare ceva mai lungă şi tihnită de la Myōgadani (茗荷谷) pînă la Ikebukuro (池袋). Cum traseul a fost prin oraş, am văzut, ca de obicei, mult beton şi asfalt – mai ales că o bună parte din drum am făcut-o pe sub una dintre autostrăzile suspendate care străbat centrul – dar am găsit şi cîteva chestii interesante.

De pildă, am trecut la un moment dat pe lîngă o intrare de casă care nu avea mai mult de 1 metru lăţime, cu o scară îngustă şi înghesuită, dar cu suficient loc cît să fie parcată şi o bicicletă:

Intrări de genul ăsta vezi peste tot în Japonia, şi asta spune multe despre stilul în care sînt construite casele, cu distanţe de o palmă între clădiri – dacă deschizi fereastra şi întinzi mîna, efectiv intri la vecini…

Ceva mai încolo, am dat peste o tarabă mobilă de tăieţei (supă ramen) care stătea rezemată de unul dintre stîlpii autostrăzii. Iniţial, am crezut că e abandonată, dar judecînd după pînza roşie, curată de deasupra, probabil că era doar în pauză şi îşi aştepta momentul de glorie pe la vreun festival sau tîrg.

Imediat după tarabă, pe o alee între două parcări mărginite de garduri de metal, un domn stătea liniştit pe jos şi îşi citea tacticos ziarul, nederanjat de nimeni şi nimic. Unul dintre numeroşii japonezi care citesc pe stradă, uneori chiar în mers…

Am dat şi peste un automat de băuturi un pic altfel decît cele obişnuite, cu o inscripţie mare şi lată: „Donaţii pentru victimele dezastrului din nordul Japoniei” (東北・東日本大震災義援金), ceea ce înseamnă că cel puţin o parte din încasări se duc la Crucea Roşie sau la alte organizaţii:

Una dintre consecinţele mai mărunte şi mai puţin cunoscute ale accidentului nuclear de la Fukushima.

Pe drum, ne-am intersectat şi cu singura linie de tramvai care mai funcţionează în Tōkyō, linia Arakawa (荒川線), care merge de la Waseda pînă la Minowabashi. Tramvaie mai sînt prin alte oraşe din Japonia (Nagasaki, Hiroshima, Kyōto etc.), dar de obicei sînt o raritate. Linia Arakawa a fost dată în folosinţă în 1913, deci anul viitor devine centenară :P:

La o staţie de benzină, am dat peste o scenă inedită – un poliţist care tocmai îşi făcea plinul la motocicletă:

La colţul imediat următor, un alt om al muncii la datorie. De data asta, un poştaş care golea sacii de corespondenţă în camioneta-i roşie:

Ne apropiaserăm deja de Ikebukuro, ceea ce însemna mai multe clădiri înalte, mai multe maşini, mai mulţi oameni şi, evident, mai mult gunoi. Pardon, nu era gunoi pe jos. Şi nici în ghivecele de flori, pentru că Ultraman (?) veghează să nu cumva să aruncăm mizerii aiurea:

Pe cînd am ajuns la doi paşi de gară, am surprins şi o scenă aproape ireală într-un dintre intersecţiile cele mai aglomerate din oraş: ca prin minune, preţ de cîteva secunde n-a trecut nici o maşină, iar pietonii erau opriţi pe trotuar, aşa că doi porumbei au coborît liniştiţi fix în mijlocul străzii…

S-au plimbat agale încoace şi-ncolo şi, cînd s-a făcut verde la semafor şi au năvălit oamenii pe zebră, au întins-o pe un stîlp din apropiere.

Am pornit în direcţia porumbeilor şi am intrat pe Sunshine Street (サンシャイン通り), cea mai animată arteră comercială din partea de est a gării Ikebukuro. Uneori e atît de aglomerată încît ţi-e greu să străbaţi mulţimea – ca pe şosea, sînt sensuri de mers, se circulă pe stînga… În Ikebukuro vin zilnic 1 milion de oameni, deci nu e de mirare că n-ai unde să arunci un ac.

Unii vin la cumpărături, alţii vin să facă poze cu tot soiul de mascote bizare şi neidentificate (probabil de prin anime-uri necunoscute mie) prin faţă pe la sălile de pachinko din care se revarsă neîncetat zumzet de maşinării şi urlete de angajaţi:

E şi asta o modă în Japonia, nu poţi să mergi pe undeva şi să nu-ţi faci poză cu mascota locului, altfel n-ai avea nici o dovadă că ai trecut pe-acolo…

Am surprins şi o „maid” (meido, cum îi spun japonezii), o puştoaică îmbrăcată într-un costum lolito-victorian de servitoare, care se plimba pe stradă şi încerca să ademenească potenţiali clienţi într-un maid cafe:

Meido sînt destul de rare prin Ikebukuro, densitatea maximă e în Akihabara, cartierul electronicelor şi sanctuar al culturii pop. Poate tocmai pentru că sînt rare, nu stau niciodată să pozeze, dacă te văd cu aparatul la ochi încep să protesteze „No photo, no photo” – trebuie să ai mîna ageră şi să le prinzi cînd nu sînt atente.

Cam asta a fost plimbarea. Iată şi traseul:

Ca de obicei, am pus mai multe poze pe Facebook.


3 responses to “De la Myōgadani la Ikebukuro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s